Începuturile diplomaţiei româneşti, cunoscute ca atare în documente oficiale, datează din perioada Evului Mediu. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, solul domnului, Ioan Ţamblac, a avut misiuni diplomatice de maximă însemnătate la Veneţia şi la Vatican.
În a doua jumătate a veacului al XVII-lea, cronicarul moldovean Miron Costin (1633-1691) a desfăşurat o susţinută activitate diplomatică în slujba domnitorului Ştefan Petriceicu, negociind în numele acestuia cu regele Poloniei, Jan Sobieski şi cu sultanul otoman Mehmed al IV-lea.
Un alt mare diplomat român a fost marele cărturar Nicolae Milescu Spătaru (1636-1708). A fost reprezentantul domnitorului Grigore Ghica la Constantinopol, a avut misiuni diplomatice în Polonia şi Suedia. Celebră rămâne însă călătoria sa în Siberia, Mongolia şi China (1675-1678).
Un moment semnificativ se referă la întemeierea instituţiei centrale de alcătuire şi promovare a politicii externe, „Secretariatul Statului“, sau „Departamentul Postelniciei“, ale cărui baze au fost puse în anii 1830 şi1831 în cadrul Regulamentelor Organice ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Primii miniştri de externe, „mari postelnici“, au fost Nicolae Cantacuzino în Ţara Românească şi prinţul Nicolae Şuţu în Moldova.
Revoluţia română de la 1848 a avut în vedere şi perfecţionarea instituţiei centrale de promovare a politicii externe româneşti, „Secretariatul Statului“, care devine „Ministerul Trebilor din Afară“.
Înfiinţarea Ministerului Afacerilor Străine al Principatelor Unite prin decretul domnesc din 27 iulie/8 august 1862 a marcat intrarea într-o nouă etapă a statului român modern, în raporturile sale cu statele europene.
Apostol Arsache a fost primul ministru de externe al României, după unirea administrativă a celor două Principate, înfăptuită la 24 ianuarie 1862, dar alături de el trebuie amintiţi Vasile Alecsandri, primul titular după Unirea de la 24 ianuarie 1859, şi Mihail Kogălniceanu, cel ce va fi de câteva ori ministru de externe, în momente cheie ale istoriei României secolului XIX.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost reorganizată agenţia diplomatică de la Constantinopol şi au fost întemeiate agenţiile diplomatice de la Paris (1860) şi Belgrad (1863).
Opera lui Cuza a fost continuată de succesorul acestuia, Carol I, domnitor (1866-1881), apoi rege al României (1881-1914).
A fost reorganizat ministerul prin Legea organică din 15 martie 1873, au fost înfiinţate noi agenţii diplomatice ale României, la Viena, Berlin, Roma şi Sankt Petersburg.
Dobândirea Independenţei de Stat a României în anii 1877-1878 s-a datorat, în egală măsură, eroismului armatei române pe câmpul de luptă, dar şi acţiunii perseverente şi curajoase a tinerei diplomaţii române, în determinarea Marilor Puteri de a recunoaşte această stare de fapt, în intervalul iunie 1878 – 20 februarie 1880.
Rezultatul acestor strădanii a fost încununat de succes: trei Mari Puteri, Rusia, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman s-au grăbit să recunoască, în toamna anului 1878, România independentă şi suverană, stabilind cu ea relaţii diplomatice adecvate, la nivel de Legaţii conduse de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari. Celelalte trei mari state europene, Marea Britanie, Germania şi Franţa, o vor face puţin mai târziu, la 8/20 februarie 1880.
Intrarea României, în august 1916, în Primul Război Mondial în tabăra opusă, a statelor Antantei, a avut ca obiectiv realizarea celui de-al treilea deziderat fundamental al Românilor, Unirea Transilvaniei cu România şi făurirea României Mari, ideal devenit realitate la 1 Decembrie 1918. Bravura armatei române pe câmpurile de luptă a fost cu succes continuată de acţiunea diplomaţilor români din anii 1919-1920 la Conferinţa de Pacede la Paris (Versailles), dar şi prin aportul de netăgăduit al Reginei Maria a României, care au reuşit să obţină recunoaşterea României Mari dinpartea reprezentanţilor Marilor Puteri.
Perioada interbelică (1919-1939) a reprezentat o veritabilă perioadă de apogeu a afirmării în plan internaţional a diplomaţiei române, reprezentată cu strălucire de Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Vespasian Pella, principele Dimitrie Ghika, Nicolae Petrescu-Comnen, I.G. Duca, Raoul Bossy, Constantin Antoniade, şi mulţi alţii.
Trebuie remarcat că vreme de două decenii, Nicolae Titulescu, om de vastă cultură, a fost personalitatea cea mai prestigioasă a vieţii politice internaţionale. În 1930 şi 1931, Nicolae Titulescu a fost ales de două ori consecutiv Preşedinte al Ligii Naţiunilor.
Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939 a găsit România situată, împotriva voinţei ei, între două state totalitare: Germania nazistă şi Rusia Sovietică.
Includerea forţată a ţării noastre în orbita comunistă la sfârşitul războiului, pentru aproape 45 de ani, şi-a pus amprenta şi asupra diplomaţiei române de carieră, care în anii 1947-1948 a suferit un nemilos proces de epurări pe criterii politice.
Astăzi, România, ca membră a Uniunii Europene şi a NATO, îşi vede împlinite atât interesele de securitate, cât şi dorinţa ei de cooperare internaţională, evocarea unui trecut de strădanii, biruinţe şi eşecuri, fiind un prilej de meditaţie şi de învăţăminte pentru oricine îşi ia răgazul să îl înţeleagă.
Cu ocazia împlinirii, în 2012, a „150 de ani de la înfiinţarea Ministerului Afacerilor Externe“, Romfilatelia introduce în circulaţie o emisiune de mărci poştale dedicată acestei aniversări.
Aducem mulţumiri Ministerului Afacerilor Externe pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poştale.
Data de aparitie: 2012-04-25
