În acest an, sub genericul Europa 2022, PostEurop, organism al Uniunii Poștale Universale, agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite, a ales tematica „Povești și Mituri”.
Romfilatelia va introduce în circulație vineri, 8 aprilie a.c., emisiunea, alcătuită din două timbre, două blocuri dantelate, două minicoli, un plic prima zi și un album filatelic special.
Romfilatelia a abordat ca subiecte pentru ilustrarea mărcilor poștale Legenda bourului Moldovei (pe timbrul cu valoarea nominală de 10 lei) și Legenda primului timbru „Cap de bour” (pe marca poștală cu valoarea de 16 lei).
În „Legenda bourului Moldovei” este descrisă lupta domnitorului descălecător Dragoș Vodă, cu un bour, pe malul unei ape curgătoare, în care, în timpul luptei, s-a înecat cățelușa cu numele de Molda, la care ținea foarte mult. Conform poveștii, apa a primit numele de Moldova, preluat mai apoi de ținutul cunoscut istoric ca Țara Moldovei.
În partea de miază-noapte a neasemuitului Ardeal se află un ținut de o frumusețe aparte: Maramureșul Voievodal. Acolo, cerul se sprijină pe turlele înalte ale bisericilor din lemn, la construcția cărora meșteri neîntrecuți nu au folosit nici măcar un cui de fier.
Acolo, izvoarele limpezi își saltă apa peste praguri de piatră, îngânând o muzică tainică, preluată de strunele ceterelor și în vuietul tulnicelor. Moroșenii, mândri, cu sufletul pur, sunt urmașii celor ce au dat numele ținutului, voievozii făcători de istorie adevărată și durabilă.
În Țara Maramureșului existau, în secolul al XIV-lea, șapte cnezate (teritorii aflate sub jurisdicția unui conducător, numit cneaz). Unul dintre cele mai de seamă cnezate a fost cel de la Cuhea, zis și al Bogdăneștilor. Era situat pe Valea Vișeului și pe cursul superior al Izei. La Cuhea se afla centrul de cârmuire și administrare, reședință a familiei voievodale din care se trage Bogdan I, întemeietorul Moldovei.
Cnezatele apăruseră ca forme organizate de rezistență românească împotriva expansiunii maghiare. Cnezii locali alegeau, la rândul lor, un voievod al tuturor românilor din Maramureș (Voyvoda Olachorum de Maramurisio).
În această demnitate se afla, în anul 1343, legendarul Dragoș, peregrin în fruntea unei armate pusă în slujba regelui Ludovic de Anjou al Ungariei.
Urmaș al lui Carol Robert, Ludovic a continuat politica de expansiune, care, în acel moment, presupunea imperios îndepărtarea pericolului invaziei tătare de la hotarele regatului, acceptând ca soluție și ajutorul voievozilor români (socotiți vasali).
Într-o asemenea situație, însoțit de o ceată de oșteni călări, voievodul Dragoș înainta pe unul din îngustele drumuri ale codrilor seculari ai Bucovinei, spre ținuturile răsăritene, unde câmpiile întinse erau luate în stăpânire de hoardele tătărăști.
Undeva, în fața oștii, câinii însoțitori, având în frunte un frumos exemplar al rasei, cățeaua Molda, aparținând voievodului, începuseră să dea semne de nerăbdare, îndemând parcă la iuțirea mersului.
După un timp, drumul începea să se lărgească, oprindu-se într-o frumoasă pajiște care mărginea malurile unui râu limpede și iute.
Dincolo de râu, oștenilor li se dezvălui o imagine neașteptată: un falnic și fioros bour privind de sub rămurișul larg al unui copac la câinii, care, așezați în linie pe malul râului, lătrau furioși, fără a avea curajul să încerce răceala apei. Lovind puternic pământul cu picioarele din față, bourul se puse în mișcare spre animalele zgomotoase. Țâșnind din aliniamentul malului, Molda sări
în apele râului, ajungând repede pe malul opus. Bourul, puțin uimit, încetini puțin, dar își reluă energic mersul atunci când Molda arătă clar pornirea spre atac. Smulgând brazde de iarbă, izbitura cu coarnele aruncă trupul câinelui în sus, iar bourul, parcă după un calcul bine făcut, se află imediat pe locul unde acesta urma să cadă, aplicându-i o nouă lovitură, de data aceasta mortală. Sângele năvăli brusc în obrajii voievodului și mai înainte ca oștenii să facă vreo mișcare, acesta își struni calul, avântându-se cu furie spre fiorosul animal. Ajuns în apropierea bourului, calul se abătu spre dreapta, evitând o ciocnire directă. Ostașii încordaseră arcurile dar se temeau să slobozească săgețile, de teamă de a nu-l răni pe voievod.
Dragoș se depărtase grăbit printr-o scurtă ocolire și scosese de lângă oblânc buzduganul greu, cu colți de oțel. Calul, strunit puternic, se îndreptă din nou spre bourul care, cu capul în jos, aproape atingând iarba, se deplasa amenințător spre călăreț. Pentru o clipă își ridică privirea spre cel ce-i încălcase teritoriul. Cu o forță neobișnuită, buzduganul voievodului a fost azvârlit direct în fruntea animalului. Sângele rănilor apăruse la vedere și mersul bourului se întrerupse într-o îngenunchere înceată. Oștenii, care, între timp, trecuseră râul, aruncară din șa lăncile lor scurte asupra trupului căzut, provocându-i zeci de răni, prin care forța animalului se scurgea odată cu viața lui.
Realitate sau legendă, povestea a continuat cu înmormântarea Moldei și botezarea râului cu numele de Moldova.
Armatele tătărăști au fost învinse iar voievodul Dragoș avea să revină mai târziu la Baia, cetatea lui de domnie, unde poruncește să i se coasă cu fir de aur, pe steagurile domnești, chipul capului bourului răpus de el în condiții de mare pericol. În cei șapte ani de domnie care au urmat, s-au succedat în scaunul micii Moldove, Dragoș, Sas (fiul lui Dragoș) și Balc (fiul lui Sas). Oamenii locului suportau însă cu răzvrătire suveranitatea impusă de regele Ungariei.
În anul 1359, sprijinit de moldovenii dornici de neatârnare, sosește la Baia, voievodul Bogdan. Sas este alungat, iar Bogdan devine conducătorul Moldovei Mari (prin adăugarea la Moldova Mică a lui Dragoș, a tuturor formațiunilor politice de pe teritoriul Moldovei).
Peste exact 500 de ani, în 1859, Moldova Mare avea să mai adauge o nouă țară, Muntenia, sub sceptrul unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza.
Flamurile lui Bogdan I au continuat să poarte imaginea capului de bour, preluată în timp de sculptorii ce împodobeau cu ornamente bisericile domnești. Ludovic de Anjou recunoaște, după câteva bătălii pierdute, ieșirea Moldovei de sub Coroana Sfântului Ștefan prin Diploma Regală (2 februarie 1365).
La aproape un secol de la înscăunarea lui Bogdan I, pe steagurile Moldovei purtate de vitejii ostași ai lui Ștefan cel Mare, sclipea din țesătura firelor de aur, stema țării având ca imagine centrală Capul de Bour.
Istoria a adăugat noi înscrisuri, ajungînd într-un timp în capitala Moldovei, Iașul anului 1858. Acolo și atunci, în luna iulie, se tipăreau primele mărci poștale, al căror desen reproducea, alături de goarna poștei, Capul de bour, având între coarne o stea în cinci colțuri. Desenul, al cărui autor nu văzuse niciodată un bour (acest animal dispăruse în secolul XVII), reproduce vag adevărata imagine a bourului sălbatic, însă obișnuiți cu stema țării lor, moldovenii nu au ripostat critic la lipsa de veridicitate a imaginii.
Apariția mărcii poștale era o surpriză pentru locuitorii Moldovei și pentru funcționarii Poștei, astfel că o altă neconcordanță a fost trecută cu vederea: inscripționarea timbrului prin cuvintele PORTO SCRISORI în loc de FRANCO SCRISORI. (PORTO este taxa plătită la primirea corespondenței, spre deosebire de FRANCO, ce denumește plata anticipată, la expediere).
