În urmã cu 50 de ani, în luna noiembrie a anului 1960, România stabilea relaţii diplomatice cu Republica Cipru.
Pentru a marca acest eveniment, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea comunã de mãrci poştale România – Cipru cu tematica „Viticulturã“.
În cele douã capitale, Bucureşti şi Nicosia, au loc o serie de manifestãri culturale şi expoziţionale care subliniazã trãinicia relaţiilor dintre cele douã ţãri, vechimea şi soliditatea legãturilor româno-cipriote.
Începând cu secolul al XVI-lea, atât în Țara Româneascã cât şi în Modova s-au stabilit temporar sau definitiv cãrturari ciprioţi care au beneficiat de o ospitalitate generoasã.
Unul dintre aceştia a fost monahul Luca Cipriotul care a întemeiat o şcoalã de caligrafie în Țara Româneascã, el devenind apoi, între 1583 şi 1604, Episcop de Buzãu. Ascensiunea sa a continuat, ajungând în 1605 Mitropolit al Ungrovlahiei, funcţie pe care o va deţine pânã în 1629.
Markos Porfyropoulos este un alt cãrturar cipriot care a devenit cunoscut în cercurile culturale din Bucureşti. El a condus Academia Domneascã din Bucureşti, între anii 1702 şi 1719, unde a predat filozofia, filologia, astronomia şi ştiinţele naturii.
Viitorul Arhiepiscop al Ciprului, diaconul Kyprianos, a petrecut aproape zece ani la Iaşi unde a studiat la Academia Domneascã, activând totodatã, între 1793 şi 1795, ca preot paroh al Bisericii Academiei.
Întors în Cipru, înfiinţeazã în 1812, dupã modelul Academiei Domneşti din Iaşi, Școala Greacã la Nicosia. Între 1810 şi 1821 devine Arhiepiscop al Ciprului.
De-a lungul timpului, bunele relaţii continuã, astfel cã o serie de domnitori ai Țãrilor Române dintre care îi amintim pe Constantin Mavrocordat, Constantin Racoviţã, Matei şi Grigore Ghica, Mihai Suţu, Alexandru Moruzi, Ioan Vodã Caragea sau Alexandru Ipsilanti au fãcut importante donaţii mãnãstirilor cipriote Kykkos, Machairas şi Sf. Ilie.
Alegerea tematicii emisiunii comune de mãrci poştale nu este întâmplãtoare, deoarece atât pe teritoriul actual al României cât şi pe cel al Ciprului, cultivarea viţei de vie a fost o îndeletnicire a cãrei vechime se pierde în negura vremurilor.
„Patria cea veche a Geto-Dacilor, Tracia – scrie istoricul român A.D. Xenopol – era o regiune viticolã, cauzã pentru care şi era consideratã ca locul de naştere al zeului vinului, Dionysos.“ O susţinere similarã a fost fãcutã, la începutul secolului trecut (1908), de cãtre istoricul francez Raymond Billiard, care scria: „Dintre toate pãrţile Europei, Tracia a fost, poate, cea mai veche şi cea mai respectatã pentru vinurile sale şi aceea care şi-a pãstrat mai mult timp prestigiul“.
Numeroase descoperiri arheologice atestã cultivarea viţei de vie pe teritoriul României încã din neolitic, iar cuvintele strugure şi butuc au rãmas de la daci.
Herodot, Platon şi Homer sunt doar câteva nume ale antichitãţii care au scris despre traci ca fiind mari cultivatori ai viţei de vie.
În România, cel mai vechi soi de vin este cel cunoscut astãzi sub denumirea de Murfatlar, produs în zona cu acelaşi nume încã de pe vremea tracilor, acest vin fãcând obiectul schimburilor comerciale dintre traci şi greci.
Pe insula Cipru, consideratã insula Afroditei, cultivarea viţei de vie are o vechime de aproximativ 3500 de ani.
Cel mai renumit vin din Cipru, numit Commandaria, este socotit ca fiind şi cel mai vechi din lume, un vin dulce care şi-a pãstrat pânã în prezent secretele de producere.
Data Aparitie:2010-11-10
