„… literatura poeticã românã va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a gãsit în poetul Eminescu cea mai frumoasã înfãptuire pânã astãzi, va fi punctul de plecare pentru toatã dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetãrii româneşti”, spunea Titu Maiorescu despre Luceafãrul poeziei româneşti.
Simbolul naţional al poeziei, Mihai Eminescu a fost al şaptelea copil al lui Gheorghe şi al Ralucãi Eminovici, nãscut în 1850 la Ipoteşti (Botoşani).
Instrucţia şcolarã o începe la National Hauptschule din Cernãuţi şi o continuã la K. K. Ober Gymnazium din aceeaşi localitate. Paralel cu şcolarizarea, Mihai Eminescu este un pasionat spectator al reprezentaţiilor de teatru ale trupei Fani Tardini – Vlãdicescu.
La vârsta de 15 ani este custode al bibliotecii lui Aron Pumnul, iar studiile le continuã în particular.
În 1866 debuteazã cu elegia La mormântul lui Aron Pumnul.
În acelaşi an devine colaborator al revistei „Familia”, apãrutã sub îngrijirea lui Iosif Vulcan, unde publicã prima poezie De-aş avea semnatã cu noul nume literar, Mihai Eminescu. Colaborarea cu aceastã revistã dureazã pânã în 1869.
Fire permanent în mişcare, marele poet este prezent ca sufleur, copist, actor ocazional în trupele teatrale ale lui Iorgu Caragiale şi Mihai Pascaly. Studiile incomplete îi conferã doar un statut de „student extraordinar” al Facultãţii de Filozofie din Viena unde îşi însuşeşte o bogatã culturã enciclopedicã.
Anii 1870-1871 reprezintã debutul în publicisticã literarã şi politicã. Începe sã colaboreze la „Convorbiri literare” unde i se publicã poezia Venere şi Madonã (15 aprilie 1870), urmatã de Epigonii şi basmul Fãt – Frumos din lacrimã.
Junimiştii sunt puternic impresionaţi de talentul lui Eminescu, iar Titu Maiorescu scrie, vizionar, în 15 mai 1871: „Cu totul deosebit în felul sãu, om al timpului modern, deocamdatã blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate… dar în fine poet, poet în toatã puterea cuvântului este domnul Mihai Eminescu”.
Dupã o şedere la Berlin, între anii 1872-1874, Eminescu se întoarce în ţarã unde este numit Director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. La scurt timp, ca revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, îl cunoaşte pe Ion Creangã, de care îl va lega o puternicã prietenie.
În anul 1877 poetul se stabileşte la Bucureşti unde începe sã lucreze la ziarul „Timpul”. Alãturi de articole pline de conţinut politic şi artistic, îi sunt publicate poezii precum Scrisorile, Luceafãrul, dar şi altele, pânã în 1883, când apar primele tulburãri mintale.
Dupã internarea în sanatoriul doctorului Șuţu din Bucureşti şi mai apoi la Institutul Ober Döbling de lângã Viena, poetul îşi gãseşte odihna veşnicã în 15 iunie 1889 la Bucureşti.
Ținând seama şi de pãrerile critice nejustificate ale unora dintre contemporanii poetului, Nicolae Iorga îl prezintã astfel pe Eminescu: „Un om complet, într-o vreme în care ceea ce este mai necesar pentru noi este aceastã refacere a omului complet, pe care timpurile noastre l-au sfãrâmat în fragmente, distrugând omenirea în însãşi esenţa ei iniţialã şi definitivã”.
Opera lui Mihai Eminescu, în bogãţia ei, poate fi definitã ca fiind cea dintâi treaptã de înãlţare a literaturii române.
Timbrul emisiunii reproduce imaginea unui portret al poetului Mihai Eminescu aflat în galeria de tablouri a Academiei Române. Aducem, pe acestã cale, mulţumirile noastre acestei instituţii pentru sprijinul documentar acordat.
Data Aparitie:2014-01-15
