Theodor Pallady (1871-1956) a studiat inițial ingineria la Politehnica din Dresda, dar, îndemnat și încurajat de cei care i-au recunoscut talentul, s-a îndreptat curând spre artă. A studiat, a lucrat și a expus mult la Paris, întorcându-se în țară în 1904. În pictura sa, influențată de simbolism, nudurile ocupă un loc aparte. Artistul ocolește contrastele violente de umbre și lumini, trasează conturul corpului feminin cu o linie netă și, mai ales, surprinde tulburător expresiile chipurilor femeilor – concentrate sau destinse, gânditoare, calme, visătoare – care le dezvăluie subtil viața interioară.

Pe primul timbru al emisiunii, având valoarea nominală de 2,20 lei, este reprodusă lucrarea Toujours du Baudelaire, un omagiu dedicat de Theodor Pallady marelui poet simbolist. Compoziția este îndrăzneață. Pictura înfățișează două nuduri de tinere femei – prima odihnindu-se pe canapea, iar a doua așezată pe un covor cu motive geometrice, sprijinindu-se în mâini – într-o ipostază relaxată, pline de senzualitate și dezinvoltură. Remarcabilă din punct de vedere artistic, lucrarea a fost pictată într-o gamă cromatică bazată pe contrastul cald-rece. Tabloul aparține Muzeului Național de Artă al României din București.

Al doilea timbru al emisiunii, având valoarea nominală de 3,30 lei, ilustrează tabloul Femeie nud. Compoziția strânge mănunchi, în mijlocul ei, silueta tinerei femei și buchetul de flori, între care pare că se țese un tainic dialog. Tonalitatea luminoasă a carnației, ale cărei ecouri se regăsesc în porțelanul vasului, este prețios pusă în valoare de nuanțele întunecate din jurul desenului. Tabloul aparține Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.

Tabloul Femeie pe canapea, ilustrat pe cel de-al treilea timbru al seriei, cu valoarea nominală de 5 lei, face parte din ciclul de nuduri cu șosete gri și înfățișează o tânără femeie culcată pe o canapea, cu capul sprijinit pe brațul acesteia și un picior îndoit peste faldurile unei draperii verzi. Femeia este surprinsă într-o postură relaxată, care emană senzualitate și feminitate. Tabloul aparține Muzeului Național de Artă al României din București.

Pictura intitulată Nud la mare, care înfățișează o tânără femeie așezată pe plajă, la malul mării, este redată pe ultimul timbru al seriei, având valoarea nominală de 19 lei. Tânăra este redată într-o ipostază destinsă, ținându-și palma deasupra ochilor și scrutând melancolică zarea. Compoziția este echilibrată, desenul este riguros, iar paleta cromatică este bazată pe contrastul cald-rece. Tabloul aparține Muzeului Național de Artă al României din București.

Pe cele două plicuri prima zi a emisiunii este reprodusă pictura Odaliscă, ce înfățișează un nud de turcoaică tânără, stând turcește și fumând din narghilea. Silueta tinerei,
extrem de expresivă, emană senzualitate, feminitate și dezinvoltură. Din punct de vedere plastic, lucrarea se remarcă printr-un desen riguros, o paletă cromatică bazată pe contrastul de complementaritate roșu-verde, precum și printr-o compoziție echilibrată. Tabloul aparține Muzeului Național de Artă al României din București. 

Romfilatelia mulțumește Muzeului Național de Artă al României din București și Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești pentru sprijinul documentar și fotografic acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.

Animalele pe care le numim în mod obișnuit crocodili sunt reptile prădătoare, semiacvatice, aparținând unui grup numit Ordinul Crocodilia sau crocodilieni. Grupul cuprinde 26 de specii actuale, răspândite în principal în regiunile tropicale din Asia, Africa, Australia, America de Nord, America Centrală și de Sud.

Pe primul timbru al emisiunii, cu valoarea nominală de 2,20 lei, este reprezentat aligatorul american (Alligator mississippiensis). Această specie trăiește în America de Nord, din sud-estul Statelor Unite până în Mexic. Adulții au spinarea măslinie, cafenie sau neagră și abdomenul gălbui, în timp ce puii sunt negri cu benzi galbene. Masculii ating lungimi de 3,5-4,5 m, femelele au 2,5-3 m.

Adulții sunt oportuniști, consumând pești, amfibieni, reptile, păsări, mamifere și, în unele cazuri, chiar și fructe; puii se hrănesc predominant cu nevertebrate în primele stadii de viață.

Aceste reptile au un rol important în ecosisteme: îndepărtând mâlul și vegetația, creează adâncituri care rămân pline cu apă chiar în perioadele secetoase și devin locuri de refugiu pentru animale acvatice și locuri de adăpat și hrănire pentru animalele terestre; de asemenea, aligatorii sunt considerați indicatori ai calității mediului, fiind sensibili la schimbări hidrologice, de salinitate și de productivitate a ecosistemelor.

Pe timbrul cu valoarea nominală de 2,70 lei este ilustrat caimanul (Caiman yacare).

Această specie este răspândită în America de Sud, unde este endemică pentru Brazilia, Paraguay, Argentina și Bolivia. Are culoarea brună cu pete mai închise. Masculii ating 2-3 metri lungime, în timp ce femelele sunt mult mai mici, ajungând la doar 1,4 metri.

Se hrănește în principal cu animale acvatice (pești, melci de apă) și, ocazional, și cu vertebrate terestre, inclusiv șerpi.

În secolul XX, acești caimani au fost vânați intensiv pentru pielea lor, folosită în marochinăria de lux, iar populațiile s-au redus drastic. Începând cu 1992, vânarea speciei a fost interzisă de Brazilia, ceea ce a condus la o redresare a populațiilor, estimările arătând un număr de peste 10 milioane de exemplare doar în regiunea Pantanal.

Pe timbrul cu valoarea nominală de 5 lei este reprezentat gavialul (Gavialis gangeticus)

Este o specie rară, protejată, care trăiește în câteva râuri din India și Nepal. Adulții au o culoare măslinie, puii au un colorit de camuflaj, cu pete și dungi. Femelele adulte au 2,5-4,5 metri lungime, masculii ating 3-6 metri, fiind printre cei mai lungi crocodilieni actuali.

Această specie se hrănește predominant cu pești, botul foarte lung și îngust, cu peste 100 de dinți, fiind o adaptare la acest tip de pradă.

Masculii adulți au, la capătul botului, o umflătură cu ajutorul căreia produc, în perioada împerecherii, un sunet șuierător.

Gavialul a fost larg răspândit pe subcontinentul indian, dar populațiile și arealul acestei specii s-au restrâns drastic începând din anii 1940. Declinul are multiple cauze: omorârea intenționată de către pescari, vânarea (pentru piele, trofee și șamanism), colectarea ouălor pentru consum, devierea cursurilor de apă, transformarea zonelor riverane în terenuri agricole, scăderea populațiilor de pești ca urmare a pescuitului excesiv ș.a.

Pe timbrul cu valoarea nominală de 19 lei este ilustrat crocodilul cubanez (Crocodylus rhombifer).

Specia este endemică pentru Cuba. Este un animal de talie medie, atingând o lungime medie de 2-2,5 m (masculii ajungând uneori până la 3,5 m) și greutatea de 70-80 kg.

Adulții se hrănesc cu pești, țestoase și mamifere mici; puii consumă nevertebrate și pești mici. Este considerat cel mai inteligent dintre crocodilii actuali și studiile arată că indivizii se pot coordona în grupuri pentru a vâna prăzi mult mai mari.

Este o specie critic periclitată, datorită vânării excesive, precum și arealului și habitatului restrâns. Arealul istoric al speciei cuprindea întreg arhipelagul Caraibe, în timp ce în prezent această reptilă mai supraviețuiește doar în câteva locuri din Cuba.

Pe plicul „prima zi” este ilustrat crocodilul de Nil (Crocodylus niloticus).

Crocodilul de Nil este o specie de mari dimensiuni, răspândită în Africa sub-sahariană, unde a fost semnalată în peste 25 de țări. Este una dintre cele mai mari reptile din lume. Masculii adulți ating lungimi de 3,5-5 metri și greutăți de până la 750 kg, dar au fost capturate și exemplare care depășeau 6 m în lungime și o tonă greutate.

Este un prădător agresiv și agil, care atacă o gamă largă de prăzi de diferite dimensiuni: pești, reptile, păsări, mamifere, inclusiv mamifere mari cum sunt antilopele, bivolii africani, zebrele și chiar oamenii. Prin excelență, crocodilul de Nil este un prădător de ambuscadă și poate sta la pândă ore întregi, așteptând momentul potrivit pentru a ataca.

Indivizii speciei sunt sociali și există o ierarhie bine stabilită în cadrul grupurilor, determinată de dimensiune: masculii cei mai mari sunt în topul ierarhiei și au acces primii la pradă și la locurile cele mai bune de însorit.

În prezent, specia nu prezintă un risc iminent de dispariție și se estimează că populațiile sălbatice cuprind până la jumătate de milion de indivizi. 

Romfilatelia mulțumește Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București pentru sprijinul documentar acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.

Venirea lui Dumnezeu în lume, prin Întruparea Fiului Său, este dovada cea mai înaltă a iubirii Preasfintei Treimi față de oameni.

Minunea Întrupării Fiului lui Dumnezeu este lucrarea comună a Persoanelor Preasfintei Treimi și a Fecioarei Maria, astfel că Tatăl o umbrește cu puterea Sa, Duhul pogoară peste ea, iar Fiul vine în trup omenesc prin voința și credința Preacuratei Fecioare.

„La plinirea vremii”, Sfântul Arhanghel Gavriil, nume care provine din ebraică și înseamnă „Dumnezeu este puternic”, a fost trimis de la Dumnezeu să-i vestească Fecioarei Maria, și prin ea întregului neam omenesc, „taina cea din veac ascunsă” și necuprinsă de vreo cugetare omenească sau îngerească.

Icoana Bunei Vestiri

Acest „început al minunilor” este ilustrat în icoana Bunei Vestiri, sărbătoare rânduită pentru amintirea zilei în care Sfântul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare că va naște pe Fiul lui Dumnezeu. Sărbătoarea a fost așezată în ziua de 25 martie, cu nouă luni înainte de Nașterea Domnului (25 decembrie), pentru că atunci are loc zămislirea dumnezeiescului Prunc în pântecele Fecioarei Maria. Temeiul scripturistic al sărbătorii îl găsim în primul capitol al Sfintei Evanghelii după Luca (Luca 1, 26-38).

În partea stângă a icoanei Bunei Vestiri se află Arhanghelul Gavriil, cu mâna dreaptă întinsă, binecuvântând-o pe Preasfânta Fecioară Maria, care se află în partea dreaptă a icoanei, iar în mâna stângă, Arhanghelul Gavriil ține un toiag, simbol al autorității mesagerului lui Dumnezeu.

Arhanghelul Gavriil poartă tunică și himation. Veșmintele sale par ușoare, aeriene, potrivite firii sale netrupești. Este înfățișat cu o aripă aflată încă în aer, iar cealaltă, lăsată în jos, ca și cum ar coborî din cer, înaintea Fecioarei, dar nu s-a oprit din zbor, deși aparent stă pe pământ. Expresia chipului său este solemnă, luminoasă, dar blândă.

Fecioara Maria stă așezată pe un tron, având picioarele sprijinite pe un piedestal. Poartă veșminte lungi care îi lasă doar faţa descoperită, gâtul și mâinile. Chipul și atitudinea ei exprimă modestie, prudență și smerenie. Stă cu capul înclinat în direcția îngerului. Cu mâna dreaptă face un gest de consimțire, care ilustrează răspunsul ei salvator: „Fiat”! Privirea, atitudinea și gestul ei exprimă cuvintele din Evanghelia după Luca: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”.

Maica Domnului este înfățișată torcând în momentul venirii îngerului. Ține în mână un fus la care deapănă purpură, pentru a țese apoi perdeaua Templului. Acest detaliu simbolizează faptul că Fecioara Maria lucrează, și chiar ea este, în mod tainic, perdeaua sau catapeteasma de purpură, care nu mai separă, ci unește de acum pe oameni cu Dumnezeu.

Pe umeri și pe cap, deasupra îmbrăcămintei de purpură, Maica Domnului poartă trei steluțe, ca semn al fecioriei perpetue: înainte, în timpul și după nașterea Fiului.

În fundal sunt clădiri a căror formă elegantă sporește frumuseţea compoziţiei. Deasupra lor, la mijlocul icoanei, se află o reprezentare a bolții cerești sub formă de semicerc, de unde izvorăște o rază de lumină. Lumina simbolizează harul Preasfântului Duh. Raza se oprește lângă aureola Sfintei Fecioare.

Fundalul este un spațiu mereu deschis – niciodată într-o încăpere –, care lasă să se zărească cerul milostivirii divine. Buna Vestire este pictată în bisericile ortodoxe pe iconostas sau catapeteasmă, în registrul praznicelor împărătești, fiindcă este, de fapt, icoana zămislirii de la Duhul Sfânt a Fiului lui Dumnezeu în pântecele Preacuratei Fecioare. Scena apare și pe ușile împărătești prin care ni se aduce la sfintele slujbe, în forma cea mai deplină, vestea cea bună a mântuirii noastre.

Icoana Nașterii Domnului

Icoana bizantină a Nașterii Domnului ilustrează, de asemenea, cu fidelitate, episodul evanghelic care redă Taina Nașterii Domnului Iisus Hristos.

În această icoană sunt cuprinse toate detaliile evanghelice, astfel încât baia pruncului anunță Botezul, peștera simbolizează întunericul păcatului oamenilor, iar lumina Pruncului înfășat în scutece albe arată biruința lui Dumnezeu asupra întunericului, a păcatului și a morţii; toate aceste simboluri, de fapt, ilustrează moartea și învierea lui Hristos și implicit mântuirea neamului omenesc.

Ieslea în care Se odihnește Pruncul reprezintă un altar în formă de mormânt.

Icoana Nașterii îl arată pe Pruncul Iisus în centrul compoziţiei, cu capul în axa unei cruci nevăzute care structurează ansamblul. În aceeași linie cu steaua, „astrul” menționat de Evanghelistul Matei (2, 2) și care simboliza deja în iconografia păgână prezenţa dumnezeirii, cele trei raze care coboară din cer peste Prunc marchează participarea trinitară la eveniment. Cu o înfățișare blândă, Fecioara Maria este așezată pe un strat de culoare purpurie, semn al regalității, deoarece maternitatea sa dumnezeiască o face Maică a lui Dumnezeu, cum învaţă și Sinodul ecumenic din Efes (431). Ea este cea care a adus pe lume Acest Prunc, fără Iosif cel neîncrezător, expulzat marginal în icoană, potrivit unei puneri deoparte cu scop pedagogic subestimat
în nașterile de tip occidental. Maria pare a medita profund la evenimentele care urmează să vină: pătimirile, crucea, mormântul. Privirea ei depășește prezentul fără să se oprească strict asupra Fiului său, așa cum face în general o mamă, ceea ce-i conferă scenei un element profetic.

De asemenea, sunt reprezentați îngerii, care au vestit păstorilor „bucurie mare, pentru tot poporul (…) că vi S-a născut născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 9-15).

Astfel, primii martori ai nașterii lui Hristos nu sunt puternicii sau bogații cetății, nici filozofii sau înțelepții poporului, ci păstorii simpli, oameni smeriți și veghetori, a căror singurătate se preface în bucurie.

Dacă păstorii reprezintă poporul evreu, magii personifică lumea păgână. De origini și rase diferite, ei subliniază universalitatea mântuirii aduse de pruncul Iisus. Cunoscători ai mersului stelelor, având cunoștințe de astrologie, ei sunt conduși de stea la Hristos, creatorul aștrilor, Lumina luminii care luminează omenirea.

Mărturie a credinţei lor, întreitul dar se dovedește plin de semnificaţii: aurul, dar împărătesc, atât de important în icoana al cărei fond se numește lumină, este ceea ce a fost curăţit în cuptorul cel de foc; tămâia, jertfă adusă lui Dumnezeu, însoţește rugăciunea; cât despre smirnă, care este deopotrivă ungere cu scop vindecător, se aduce Celui ce va muri și învia. Diferiţi după origine și rasă, acești Magi sunt și de vârste diferite. Prezenţa unui tânăr, a unui om în floarea vârstei și a unui bătrân reprezintă întregul mozaic al celor trei vârste ale vieţii. Toate locurile și toate timpurile sunt chemate la Hristos, Cel Veșnic, Care intră în timpul nostru.

Prezenţa animalelor lângă Pruncul nou-născut împlinește profeția lui Isaia: „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3).

Gârbovit sub povara îndoielii, Iosif se răzvrătește în faţa tainei acestei nașteri feciorelnice.

Episod împrumutat din apocrife, scena îmbăierii lui Iisus însoțit de moașe amintește de faptul că Dumnezeu întrupat nu se deosebește din punct de vedere exterior cu nimic de alt copil, ci se supune obișnuințelor omenești. Iar pământul, figurat sub formă de munte, dă impresia că saltă de bucurie pentru venirea Mântuitorului acestei lumi.

Icoana Nașterii Domnului este plină de frumusețe, iar frumuseţea include valoarea sa estetică, conotațiile evanghelice și teologice, precum și dragostea fără margini a lui Dumnezeu pentru noi.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul

Maica Domnului ocupă un loc central în cultul și în iconografia Bisericii Ortodoxe, datorită faptului că ea este cea care L-a născut după trup pe Fiul lui Dumnezeu și totodată „prima fiinţă umană care a realizat scopul Întrupării – îndumnezeirea omului”. Reprezentările ei se disting de cele ale sfinților atât prin diversitatea tipurilor iconografice, cât și prin evlavia cu care sunt cinstite de către credincioși.

Biserica Ortodoxă i-a rezervat Maicii Domnului un cult de supravenerare și a proclamat-o la Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu”. Această cinstire deosebită s-a reflectat și în arta creștină eclezială, dovadă fiind locul pe care reprezentările Preacuratei îl ocupă în cadrul programului iconografic al bisericilor ortodoxe: bolta Altarului și icoana din partea stângă a ușilor împărătești, ca pandant al icoanei lui Hristos, pentru a le enumera doar pe cele mai importante.

Conform Tradiției Bisericii Ortodoxe, icoana Maicii Domnului, ca și cea a Mântuitorului Hristos, are o origine apostolică. Sfântului Apostol și Evanghelist Luca i se atribuie zugrăvirea primelor icoane ale Preasfintei Fecioare, care, deși nu s-au păstrat până azi, au determinat formarea a trei tipuri iconografice majore prezente până azi în iconografia ortodoxă: Eleusa, Hodighitria și Oranta.

Maica Domnului este redată în veșminte specifice portului antic, cu părul capului acoperit. Ea poartă o tunică lungă până la pământ, de regulă de culoare albastră sau verde-închis, fiind fixată la încheieturi cu ajutorul mânecuţelor, realizate dintr-o culoare ocru-auriu. Peste tunică este aplicat un maforion de culoare roșu purpură-închis. Acesta este ca o mantie largă, care acoperă capul, umerii și braţele, ajungând până la nivelul genunchilor, având marginile tivite cu fir de aur și ornate de regulă cu franjuri. Pe maforion sunt aplicate trei steluţe – în dreptul frunţii și al celor doi umeri – care simbolizează pururea fecioria Maicii Domnului: înainte, în timpul și după Nașterea Mântuitorului Hristos. Sub maforion, pe cap, se observă un acoperământ alb, care ţine părul strâns. Dacă culoarea albastră a tunicii simbolizează curăţia deplină a Preasfintei Fecioare, în schimb, roșul maforionului evidenţiază maternitatea dumnezeiască a Maicii Domnului, faptul că prin ea s-a înomenit Fiul lui Dumnezeu.

Ca orice icoană ortodoxă, reprezentările Maicii Domnului poartă anumite înscrisuri specifice. Cel mai important este cel care subliniază calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu. El apare de regulă redat prin literele grecești ΜΡ ΘΥ prescurtarea lui Μητερ του Θεου, care se traduce în limba română prin „Maica Domnului”.

Icoana împărătească a Născătoarei de Dumnezeu, din catapeteasma Catedralei Mântuirii Neamului, o înfățișează pe Maica Domnului șezând pe un tron, prevăzut cu piedestal pentru picioare, ținând Pruncul pe genunchi, Care poartă un rotulus în mâna stângă, în timp ce cu dreapta binecuvântează. Icoana este încadrată de către sfinți arhangheli Mihail și Gavriil.

Pe cele două timbre ale seriei sunt ilustrate icoanele Buna Vestire și Nașterea Domnului, iar pe timbrul coliței nedantelate este reprodusă imaginea icoanei Maica Domnului cu Pruncul, icoane aflate pe catapeteasma Catedralei Mântuirii Neamului.

Timbrul coliței are o replică în argint, etalată într-un album tematic special.

Romfilatelia mulțumește Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru sprijinul documentar acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.

Albumul special, cu timbru de argint, reunește într-o prezentare originală un bloc filatelic de colecție ce conține trei timbre nedantelate (seria și timbrul coliței), realizat în tiraj limitat de 251 exemplare, replica modelată în argint a timbrului coliței nedantelate care ilustrează icoana Maica Domnului cu Pruncul și Certificatul de Autenticitate eliberat de Monetăria Statului, înseriate de la 001 la 251)

Desăvârșirea unității naționale a României a dobândit recunoașterea internațională prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria – care consfințea unirea Bucovinei cu România (10 septembrie 1919), prin Tratatul de la Trianon cu Ungaria – care recunoștea unirea Transilvaniei și a Banatului cu România (4 iunie 1920) și prin Tratatul de Pace de la Paris, prin care principalele puteri aliate admiteau expres unirea Basarabiei cu România (28 octombrie 1920).

Tratatul de la Trianon s-a înscris în seria documentelor internaționale încheiate la finalul Primului Război Mondial, alături de tratatele de pace semnate între puterile Antantei și Germania (Versailles, 28 iunie 1919), Austria (Saint-Germain-en-Laye, 10 septembrie 1919), Bulgaria (Neuilly, 27 noiembrie 1919) și Turcia (Sčvres, semnat la 10 august 1920, înlocuit cu Tratatul de la Lausanne din 24 iulie 1923).

Tratatul de la Trianon include Pactul Ligii Națiunilor (conținut comun pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial) și definește frontierele Ungariei cu statele vecine – în principiu, actualele sale frontiere. Sunt consfințite includerea teritoriilor croate, slovene, a Voivodinei și a părții vestice a fostei provincii a Banatului în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (astăzi în Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României, precum și a Burgenland-ului în cadrul Republicii Austria.

Un rol important în trasarea granițelor României la Conferința de Pace l-a avut Emmanuel de Martonne, un savant francez de la Universitatea Sorbona, care realizase în tinerețe o teză de doctorat privind distribuția geografică a populației din Regatul României. El a furnizat, în cadrul dezbaterilor Conferinței, argumentele pentru aplicarea principiului viabilității frontierelor, care recomanda ca noile granițe să nu țină seama doar de configurația etnică, ci și de relief, precum și de infrastructura teritorială. Temeinicia muncii lui Emmanuel de Martonne este dovedită de faptul că, la un secol după Tratatul de la Trianon, frontierele dintre România, Ungaria și Serbia sunt păstrate așa cum le-a desenat el.

Tratatul a fost semnat la 4 iunie 1920, în Palatul Marele Trianon de la Versailles. Oficialitățile care au semnat acest act istoric reprezentau Franța, Marea Britanie, Italia, Statele Unite, Japonia, România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia și alte nouă state, printre care și Ungaria, reprezentată de Ágost Benárd și Alfréd Drasche–Lázár. Din partea României, Tratatul a fost semnat de dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat și Nicolae Titulescu, ministru de finanțe și prim delegat la Conferința de Pace.

În ultima etapă a lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris s-au elaborat prevederile Tratatului de Pace de la Paris care recunoștea votul istoric al Sfatului Țării de la Chișinău (27 martie 1918) și, în consecință, actul unirii Basarabiei cu România. Părțile contractante au fost Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte. Semnat la 28 octombrie 1920, tratatul stipula faptul că „Înaltele Părți Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului, de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia, și acest vechi hotar.”

Tratatul a fost semnat, pentru România, de către Take Ionescu, ministrul afacerilor externe și Dimitrie I. Ghica, șef al Legației României în Franța.

Tratatele semnate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920) au conferit recunoaștere internațională noilor frontiere ale statului român, inaugurând o perioadă istorică cunoscută sub denumirea de România Mare sau România Reîntregită.

Emisiunea de mărci poștale este compusă din două timbre și două colițe.

Primul timbru al seriei cu valoarea nominală de 8,50 lei reproduce portretul lui Nicolae Titulescu, semnatar al Tratatului de la Trianon, iar colița filatelică dantelată, având timbrul cu valoarea nominală de 29 lei, se constituie într-un ansamblu grafic în care Palatul de la Trianon este alăturat hărții României, elaborată de Emmanuel de Martonne și reprodusă în publicația pariziană „Le Petit Journal”. Timbrul coliței dantelate reproduce portretele Regelui Ferdinand I și Reginei Maria, alături de stema României Mari. De asemenea, în spațiul coliței dantelate se regăsesc portretele personalităților române prezente la dezbaterile Conferinței de Pace: Ion. I. C. Brătianu, Nicolae Titulescu, dr. Ion Cantacuzino.

Cel de-al doilea timbru cu valoarea nominală de 8,50 lei
reproduce portretul șefului delegației Basarabiei la Conferința de Pace de la Paris, Ion Pelivan, iar timbrul coliței nedantelate, cu valoare nominală de 29 lei, reproduce portretul lui Take Ionescu, în ansamblu grafic cu Actul Unirii Basarabiei cu România, datat 27 martie 1918. 

Romfilatelia mulțumește Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe din România și Bibliotecii Academiei Române pentru suportul documentar și fotografic acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale. De asemenea, este apreciat și sprijinul documentar acordat de către dr. George Damian, din cadrul Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române.

Mapa filatelică este realizată în tiraj limitat de 277 exemplare și este echipată cu un bloc de 2 timbre nedantelate, precum și plicul „prima zi” a emisiunii, având ștampila aplicată în clar, în folio aur. Ambele produse sunt numerotate de la 001 la 277.

Emisiunea, alcătuită din șase timbre, o coliță nedantelată și un bloc filatelic, ce ilustrează Palatul Nou al BNR și clădirile sucursalelor teritoriale, va intra în circulație miercuri, 21 octombrie a.c.

Banca Națională a României, una dintre cele mai vechi instituții ale statului nostru, a fost înființată în anul 1880, prin actul normativ publicat la 17/29 aprilie.

Prima bancnotă a fost emisă la începutul anului 1881 și avea valoarea nominală de 20 de lei. Era ilustrată cu efigia împăratului Traian și personaje alegorice simbolizând industria și comerțul.

Instituția Băncii Naționale a României a îndeplinit un rol crucial în viața țării, nu numai din punct de vedere financiar, ci și social și cultural. După anul 1989, BNR s-a implicat în tranziția de la economia centralizată la economia de piață, contribuind radical la structurarea și consolidarea sistemului bancar din România contemporană. 

Timbrul cu valoarea nominală de 1,40 lei reproduce arhitectura clădirii Sucursalei BNR din orașul Constanța.

Începându-și activitatea în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, agenția și apoi sucursala Băncii Naționale a României de la Constanța a avut de-a lungul timpului mai multe sedii, primul dintre acestea fiind situat în strada Remus Oprean la nr. 30. Sporirea atribuțiilor și creșterea numărului funcționarilor sucursalei au determinat conducerea Băncii Naționale să caute imobile mai potrivite pentru amploarea operațiunilor derulate de sucursala sa de la țărmul Mării Negre.

Sucursala Constanța a Băncii Naționale a României s-a mutat la jumătatea deceniului al patrulea al secolului al XX-lea într-o clădire care a intrat în proprietatea Băncii Naționale a României, în urma Convenției încheiate în 1933 cu Banca Marmorosch Blank, aflată în proces de lichidare.

Clădirea (fostul Hotel „Mercur”) a fost construită în perioada 1913-1916, în stil eclectic, după planurile semnate de arhitectul Nicolae Michăescu (1863-1934), absolvent al Școlii de Poduri și Șosele  din București și al École des Beaux-Arts din Paris.

În perioada 1997-2002, clădirea a fost supusă unor ample lucrări de consolidare a structurii de rezistență, proiectate și executate astfel încât să afecteze numai interiorul clădirii, fațadele păstrând imaginea inițială a monumentului.

Reabilitarea clădirii Sucursalei regionale Constanța, fostul Hotel „Mercur”, inclus încă din anul 2004 pe lista monumentelor istorice, demonstrează preocuparea permanentă a Băncii Naționale a României pentru conservarea patrimoniului său imobiliar, parte a patrimoniului cultural național. 

Clădirea Sucursalei BNR din Cluj este redată pe timbrul cu valoarea de 1,90 lei.

Prima clădire în care și-a desfășurat activitatea, la Cluj, Agenția și, din 1927, Sucursala Băncii Naționale se află pe strada Memorandului la nr. 28 și a intrat în patrimoniul BNR prin convenția din ianuarie 1922.

Sporirea volumului operațiunilor și creșterea numărului de funcționari, precum și necesitatea asigurării unui plus de siguranță pentru mânuirea valorilor, au fost motivele pentru care în anul 1962, Sucursala regională Cluj s-a mutat într-un alt imobil situat în piața Libertății (astăzi piața Unirii). Transferul s-a realizat prin schimbul de imobile între Sfatul Popular al Regiunii Cluj și Banca de Stat. Clădirea din piața Unirii a fost trecută în folosința BNR, pentru ca în anul 2003 să devină proprietatea băncii centrale.

Imobilul, în care de aproape șase decenii își desfășoară activitatea Sucursala regională Cluj, a fost construit în 1913-1914, în stilul Secession vienez, după planurile arhitectului Dvorak Ede, pentru a fi sediul Casei de Păstrare și Băncii de credit din Cluj SA.

Începând din 2004, clădirea din piața Unirii nr. 7 a fost consolidată și restaurată, lucrările coordonate de arhitectul Adrian Spirescu urmărind adaptarea spațiilor de lucru la cerințele activității derulate de o bancă centrală. Au fost modernizate și reamenajate toate birourile și tezaurul. În același timp, în fostul hol al ghișeelor, vitraliile și mozaicurile au fost recondiționate de artistul plastic Makkai Andras, iar spațiul a primit o nouă destinație, fiind transformat în Sala de conferințe „Ion Lapedatu”.

Lucrările de restaurare a clădirii Sucursalei regionale Cluj s-au încheiat în anul 2008, reușind să redea acestei clădiri aflate pe lista monumentelor istorice strălucirea și farmecul începutului de secol XX. 

Pe timbrul cu valoarea nominală de 3,30 lei este reprezentată clădirea Sucursalei BNR din Craiova.

În martie 1881, când și-a început activitatea, Sucursala de la Craiova își desfășura operațiunile într-un imobil închiriat, situat în strada Sfinții Arhangheli.

Terenul destinat construirii localului sucursalei Băncii Naționale de la Craiova a fost cumpărat în vara anului 1885, iar lucrările de construcție au început în 1887 și au fost finalizate în  anul 1888.

Din punct de vedere arhitectural, clădirea se caracterizează prin elementele de decorație exterioară specifice stilului neoclasic al epocii lui Carol I. Interiorul este organizat în jurul unui hol central, situat în axul intrării principale, acest mod de organizare a spațiului fiind o caracteristică a clădirilor bancare de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Clădirea în care își desfășoară activitatea Sucursala regională Dolj, componentă a patrimoniului arhitectural al orașului Craiova, și-a recăpătat strălucirea de odinioară în urma lucrărilor de consolidare și restaurare desfășurate între anii 2015-2018.

Clădirea Sucursalei BNR din Iași este ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 5 lei.

La Iași, Sucursala Băncii Naționale a României a început să funcționeze în martie 1881. Operațiunile se desfășurau într-un imobil situat în strada Carol, închiriat de la Dimitrie Cozadiu.

Imobilul construit pentru sucursala din Iași după planurile arhitectului-inginer Nicolae Cerkez a fost distrus de bombardamentele de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Pentru a reda clădirii sale de la Iași un spațiu potrivit pentru derularea operațiunilor, conducerea Băncii Naționale a încredințat în primăvara anului 1946 proiectarea noului local al sucursalei arhitecților Radu Dudescu, Nicolae Crețoiu și Spiridon Spirescu, angajați în Serviciul arhitecturii din BNR.

Imobilul Sucursalei ieșene a Băncii Naționale a României, dat în funcțiune în anul 1949, are o arhitectură sobră, în stil neoclasic, fără ca aceasta să afecteze încadrarea sa în cerințele de armonizare impuse de monumentele istorice aflate în vecinătate. Fațada este decorată cu nouă efigii sculptate în piatră, care ilustrează simbolic destinația clădirii. Efigiile reprezintă vechi monede moldovenești, emise în secolele XV-XVI.

Lucrările de consolidare și restaurare a clădirii, realizate în perioada 1994-2002, au  urmărit îndeaproape conservarea elementelor arhitecturale originale, cu scopul de a situa imobilul Sucursalei Regionale Iași a BNR între clădirile emblemă din patrimoniul arhitectural al orașului.

Pe timbrul cu valoarea nominală de 8,50 lei este reprodusă clădirea Sucursalei BNR din Timișoara.

Edificiul în care se derulează încă de la înființare operațiunile Băncii Naționale a României de la Timișoara a fost construit în anii 1903-1904, pe un teren cumpărat de Banca Austro-Ungariei de la Primăria Timișoara pentru 100 de coroane, și a intrat în patrimoniul BNR prin convenția din ianuarie 1922.

Clădirea este situată în zona centrală a Timișoarei, pe Bulevardul I.C. Brătianu, și se caracterizează prin stilul eclectic, cu elemente arhitecturale neoclasice. Proiectul și planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Josef Hubert, iar execuția lucrării a revenit antreprenorului Alois Schlosser. Fațada se remarcă prin decoruri specifice barocului vienez târziu combinat cu stilul Secession. Capetele de lei care împodobesc clădirea simbolizează puterea și bogăția instituției. Interiorul este în egală măsură spectaculos și funcțional.

Preocupările Băncii Naționale a României pentru conservarea patrimoniului său arhitectural se regăsesc și în lucrările de restaurare și consolidare realizate între anii 2004-2005 la clădirea sucursalei timișorene, care au contribuit la redarea strălucirii unuia dintre cele mai frumoase și reprezentative edificii care formează bogatul patrimoniu cultural al orașului Timișoara.

Clădirea Sucursalei BNR din București este redată pe ultimul timbru al seriei cu valoarea nominală de 10,50 lei.

Proiectul clădirii, construită între anii 1923 și 1928, a fost realizat de arhitecții George M. Cantacuzino și August Schmiedigen, îmbinând grația și eleganța arhitecturii specifice Renașterii italiene cu cele mai moderne dotări necesare activității bancare. Edificiul are deschidere pe două străzi – Lipscani nr. 16 și Stavropoleos nr. 7 – și cuprinde două subsoluri, parter, cinci etaje și mansardă.

În epoca construcției, Palatul Chrissoveloni era considerat una dintre cele mai moderne clădiri cu destinație bancară din Europa, remarcându-se prin dotări precum: generator de curent, centrală termică, ventilație artificială, telegraf propriu, rețea de telefonie internă, puț de mare adâncime pentru alimentarea cu apă etc.

Palatul, cumpărat în 1933 de Banca Națională a României, a fost transformat în spațiu de lucru pentru câteva dintre serviciile din cadrul instituției. După 1990, edificiul ridicat de Jean N. Chrissoveloni a devenit sediul Sucursalei Municipiului București, astăzi Sucursala Regională București a BNR.

Între anii 1993-1998, Palatul Chrissoveloni a cunoscut un amplu proces de restaurare și consolidare sub coordonarea arhitecților Gabriel Tureanu, Constantin Rulea, Aurel Ioncică și Eliodor Popa. Premierea proiectului, prin care palatul și-a recăpătat strălucirea și soliditatea, de către Uniunea Arhitecților din România reprezintă o recunoaștere a valorii acestuia.

Colița nedantelată a emisiunii, având ilustrat timbrul cu valoarea nominală de 29 lei, reproduce imaginea Palatului Nou al BNR, într-o asociere grafică în care se evidențiază arhitectura Palatului Vechi și grupul statuar al fondatorului BNR, Eugeniu Carada.

Blocul filatelic reunește cele șase timbre ale emisiunii (cu imaginile arhitecturii sucursalelor teritoriale) într-un ansamblu grafic în care este prezentat un element arhitectonic decorativ din Sala de Marmură a Palatului vechi, alături de sigla BNR și de texte definitorii ale evenimentului aniversar.

Romfilatelia mulțumește Băncii Naționale a României și fotografului Lucian Tudose pentru sprijinul documentar și  fotografic acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.

Piesele aparțin colecției Muzeului Recordurilor Românești din București.

Cutiile muzicale au apărut în Elveția și erau inițial făcute de către ceasornicari. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, ceasornicarul elvețian Antoine Favre folosește principiul lamelelor de metal acordate și le introduce într-un ceas. După scurt timp, acestea vor forma cutiile muzicale, create independent de ceasuri.

Cutiile muzicale cu cilindru au ajuns la apogeu între anii 1851 și 1880, iar cele cu disc între anii 1895 și 1910. Marele avantaj al cutiilor cu disc față de cele cu cilindru era reprezentat de faptul că melodia putea fi schimbată foarte ușor. Crearea acestor discuri era mult mai ușoară decât complicata manufactură a cilindrilor cu pini.

Au existat însă și cutii muzicale sau piane mecanice în care notele erau produse respectând un program dispus pe o rolă de hârtie. Cu ajutorul manetei din partea laterală a cutiei, aerul era aspirat prin anumite orificii pe care perforațiile rolei de hârtie le expuneau într-o anumită ordine.

Alte cutii muzicale produceau sunetul tot cu ajutorul aerului, însă acesta era împins prin niște fluiere. Maneta din partea laterală trebuia rotită cu o viteză constantă, iar aerul ajungea într-un burduf care, la rândul său, îl împingea către fluiere. Aceeași manetă rotea un cilindru de lemn cu pini care deschidea sau închidea accesul către fluiere, creând notele și controlând durata acestora.

În momentul de apogeu al cutiilor muzicale, acestea au ajuns să fie folosite și în spații publice, nu doar în casele oamenilor. Astfel, erau amplasate în locuri populate, adeseori aglomerate, precum hoteluri, restaurante, parcuri de distracții sau gări. Dimensiunile unor astfel de cutii muzicale sunt impresionante, ele trebuind să fie mari pentru a amplifica sunetul cât mai mult și pentru a putea acoperi vocile și forfota oamenilor.

Au existat și câteva cutii muzicale ce îndeplineau mai multe funcții. De exemplu, au existat cutii care, pe lângă scurta bucată melodică, ascundeau țigarete. O apăsare a butonului pornea melodia, iar ușițele în care erau depozitate țigaretele se deschideau, rămâneau deschise câteva secunde, apoi se închideau odată cu oprirea melodiei.

Cutiile muzicale au bucurat oamenii până spre izbucnirea Primului Război Mondial. La declinul acestora a contribuit apariția și rapida ascensiune a fonografului și a gramofonului, precum și apariția radioului ceva mai târziu.

Pe timbrul cu valoarea nominală de 1,70 Lei este ilustrată o cutie muzicală cu tambur.

Această cutie muzicală a fost creată în Elveția în anul 1890 și reprezintă o piesă rară, foarte interesantă și cu un sunet încântător. Meșterii elvețieni au pus în ceasuri și în cutiile muzicale ore întregi de muncă, iar măiestria lor este și astăzi apreciată. Cutia muzicală conține un pieptăn metalic acordat, iar dinții acestuia sunt acționați de către un cilindru cu pini. În plus, cilindrul nu conține o singură melodie, ci opt, existând și posibilitatea redării tuturor melodiilor sau a repetării unei melodii.

Orga cu fluiere Harmonipan este redată pe timbrul cu valoarea nominală de 1,90 Lei.

Astfel de cutii muzicale erau folosite în târguri și piețe de către muzicanți stradali. Ele funcționau pe bază de aer, acesta acționând fluierele într-o anumită ordine. Sunetul produs de o astfel de cutie este puternic pentru a putea acoperi zgomotul străzii. De asemenea, cutiile sunt adeseori decorate cu flori sau cu diferite imagini pentru a atrage atenția trecătorilor. Astfel de cutii au ajuns să fie astăzi foarte rare, datorită faptului că sunt produse din multe componente din lemn sau piele, mult mai greu de întreținut și de conservat. Această piesă a fost produsă în Germania, în jurul anului 1910.

Orga cu hârtie perforată Simfonia este reprodusă pe timbrul cu valoarea nominală de 2,20 Lei.

Spre deosebire de alte cutii muzicale, acest tip de aparat nu funcționează cu cilindri, ci cu role de hârtie. Astfel, în interiorul cutiei se pornește un mecanism care aspiră aerul, făcându-l să treacă prin anumite orificii, conectate la diferite fluiere. Astfel de cutii erau folosite în Statele Unite ale Americii, în jurul anului 1900, cu precădere în capele și biserici.

Polifonul cu pieptăn Kalliope este ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 3,30 Lei.

Această cutie muzicală acționată cu monede, de dimensiuni impresionante, capabilă să producă un sunet puternic și clar, a fost gândită pentru spațiile publice și aglomerate. Creată de firma Kalliope din Germania, în anul 1900, această cutie muzicală putea fi amplasată în hoteluri, în restaurante sau chiar în gări. Oamenii dornici să asculte puțină muzică pentru a-și petrece timpul într-un mod plăcut introduceau o monedă în partea laterală a cutiei, iar discul se învârtea de două ori. Cutia folosea același tip de disc, cu perforații, însă de dimensiuni mai mari. Întregul aparat juca și rol de cutie de rezonanță, amplificând sunetul pentru a ajunge să acopere vocile oamenilor sau zgomotele din spațiile publice.

Pe timbrul cu valoarea nominală de 5 Lei este reprezentată o cutie muzicală cu disc Kalliope.

Pentru acest tip de cutie muzicală, sunetul nu mai era înregistrat pe un cilindru cu pini, ci pe un disc cu perforații. Aceste perforații erau cele care acționau pieptănul metalic, producând sunetul. Avantajul acestor cutii muzicale este că melodiile se pot schimba mult mai ușor decât la cele cu cilindru, discurile putând fi înlocuite fără a necesita proceduri complexe. Această cutie muzicală a fost produsă de firma Kalliope, în Germania, în jurul anului 1905. Pe lângă motorul cutiei muzicale și mecanismele de producere a sunetului, cutia a fost decorată cu o imagine a unei case la marginea apei.

Flașneta cu coarde Faventia este ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 19 Lei.

Această cutie muzicală, produsă în Spania, în jurul anului 1950, funcționează diferit față de toate celelalte pentru că sunetul este redat cu ajutorul unor coarde lovite de ciocănele speciale.

Cutia poate fi ușor transportată cu ajutorul cadrului cu roți și este decorată cu flori. Ciocănelele sunt acționate cu ajutorul unei manete ce trebuie rotită cu o viteză constantă. Această cutie muzicală conține șase bucăți muzicale.

Pe colița dantelată cu valoarea nominală de 29 Lei este redată o cutie muzicală cu dozator de țigarete, denumită Carusel Napoleon III, produsă în Franța, în jurul anului 1890. Această cutie muzicală a fost la modă în anii ’20, fiind un mod distractiv de a oferi țigarete prietenilor, ascultând o scurtă bucată muzicală în același timp. Mecanismul care declanșează această cutie pornește melodia, precum și rotirea ușițelor în care se montează țigaretele. Momentul de start și de oprire a melodiei este atent sincronizat cu deschiderea și închiderea ușițelor. Piesa este decorată cu păsări și flori și reprezenta un obiect de birou elegant, cu o funcție practică, dar și cu rol estetic.

Pe primul timbru al emisiunii, cu valoarea nominală de 2,20 Lei, este ilustrat cameleonul cu creastă (Chamaeleo calyptatrus).

Arealul de răspândire al acestui cameleon include Peninsula Arabică, respectiv, teritoriile statelor Yemen și Arabia Saudită.

Este un cameleon de talie mare, cu dimensiuni cuprinse între 43 și 61 cm la masculi, în timp ce femelele ajung la maxim 35 cm.

Se hrănește în principal cu insecte, dar este una dintre speciile de cameleon care consumă și plante, în special în sezonul uscat ca sursă de apă.

Au o excrescență distinctivă pe cap, ca un coif înalt de până la 5 cm la masculi.

Când este amenințat, se face negru și se strânge ghem.

Specia are o durată de viață cuprinsă între 5 și 8 ani, iar maturitatea sexuală este atinsă foarte repede, la vârsta de 5 luni. Femelele depun ponte ce numără până la 85 de ouă de mai multe ori pe an, acestea fiind îngropate în nisip. Embrionii trec printr-un fenomen cunoscut sub numele de diapauză, respectiv există o perioadă de timp între depunere și începerea dezvoltării embrionare, factorul declanșator fiind influențat de temperatură.

Pe timbrele cu valorile nominale de 3,30 Lei și 19 Lei este redat cameleonul panteră (Furcifer pardalis).

Cameleonul panteră (Furcifer pardalis) trăiește în regiunile din nordul și estul Madagascarului și în insulele învecinate, Reunion și Mauritius, unde a fost introdus.

Coloritul său se schimbă repede și des, între albastru-deschis și verde-închis, ca urmare a stimulilor externi sau interni, dar întotdeauna își păstrează dunga laterală albă strălucitoare. Deseori își schimbă culoarea pentru a-și controla temperatura sau pentru a comunica cu alți cameleoni. Masculul adult are cel mai viu colorit dintre toate speciile de cameleoni din Madagascar, cu o gamă de nuanțe uluitoare de verde, turcoaz, cărămiziu, gri și alte combinații ale acestora.

Această specie are o talie mare, masculul ajungând la lungimea de circa 20 cm, în timp ce dimensiunea medie a femelelor este de obicei cam jumătate din cea a masculilor. Pe vârful botului prezintă o zonă osoasă, care este mărginită de solzi mari. Masculul se deosebește de femelă printr-un mic apendice nazal. Coada este destul de lungă, poate fi strânsă în spirală și servește ca organ prehensil (prindere și apucare). Ochii sunt mari, situați pe părțile laterale ale capului și fiecare ochi poate fi mișcat independent, astfel înregistrând imagini diferite. De exemplu, cu unul poate cerceta împrejurimile și cu altul poate fixa o posibilă pradă. Limba este foarte lungă, subțire, puțin îngroșată în față și lipicioasă, fiind folosită pentru prinderea prăzii.

Reproducerea este ovipară, femela depune între 10 și 40 de ouă în serii de până la 8 ponte pe an. Acestea au o coajă pergamentoasă și sunt îngropate în solul umed. După o perioadă de incubare de circa 8 luni apar juvenilii.

Cameleonul cu coarne (Trioceros jacksonii) este ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 5 Lei.

Este o specie africană. Trăiește în pădurile din Kenya și nordul Tanzaniei, la altitudini cuprinse între 1600 și circa 2400 de metri. Specia a fost introdusă și în Hawaii, în 1972, unde există populații stabile la altitudini cuprinse între 100 și 1000 de metri. Masculii ajung până la 30 cm lungime, iar femelele la circa 20 cm. Prezintă o mică creastă pe ceafă și coada prehensilă.

Se mai numește cameleon cu trei coarne deoarece masculul prezintă trei coarne: unul situat deasupra nasului, iar celelalte deasupra ochilor. Femela se deosebește de mascul prin faptul că nu prezintă coarne.

Cameleonii au culoare verde deschis și uneori și urme de galben sau albastru. Își schimbă culoarea în funcție de temperament, starea de sănătate și dispoziție. Se hrănesc cu insecte pe care le prind folosind limba lungă și lipicioasă.

Au abilitatea de a se uita în două direcții, iar creierul are capacitatea de a distinge simultan două imagini separate și de a nu le încurca. Majoritatea timpului îl petrec pe crengi de care se prind folosind membrele adaptate în acest sens și coada prehensilă.

Romfilatelia mulțumește Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București pentru sprijinul documentar acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.

În cadrul acestei tematici, sunt prezentate costume populare de nuntă, în pereche, din zonele folclorice Maramureș, Muscel, Arad și Vâlcea.

Costumul din Maramureș, redat în pereche pe marca poștală cu valoarea de 1,40 lei, impresionează prin vigoarea elementelor arhaice și totodată prin rafinamentul unor cusături de pe cămăși. Ansamblul vestimentar purtat de mireasă este compus din cunună (munună) care se pune peste părul prins, cămașa cu croi drept, pătrat, unică în croiul românesc. Decorată fin la gât, umeri și manșete și încrețită la umeri, cămașa maramureșencei se remarcă prin cele mai artistice cusături, crețurile realizate în „boți”, „cupe”, „colți”, „răvașe” sau „pături” fiind unice. Zadiile (șorțurile) perechi, țesute robust și cu un colorit puternic dau caracterul specific. Pieptarul cu broderie și aplicații din piele este și el un atribut zonal inconfundabil. Mireasa poartă la gât „zgardă scumpă de corale”. Clopul din paie este decorat cu zgărdane și ciucuri, alături de cămașa „cu chept” și izmenele largi cu „roituri” (ciucuri) la tiv. Pieptarul cu aplicații din piele și broderii policrome stilizate este cel care întregește ansamblul purtat de mire.

Referindu-ne la portul muscelean, ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 3,30 lei, trebuie menționat că el se caracterizează atât prin bogăţia pieselor împodobite cu alesături şi cusături specifice artei populare, cât şi prin somptuozitatea ornamentelor din fir de aur şi de argint, specifice artei medievale. Costumul miresei este compus din maramă și fruntar, cămașă cu poale, salbă de bani, fotă și bete. Ornamentele fine de pe maramă presărate uniform pe întregul câmp sau concentrate la capete sunt distribuite într-o asociere şi un ritm care denotă un simţ decorativ şi un gust artistic remarcabil. Motivele geometrice sau florale se obţin prin năvădire sau alesătură. Peste maramă se pune fruntarul decorat cu mărgele și decor floral. Cămașa este ornamentată bogat cu fir metalic și lână. Fota albă, specifică miresei, prezintă decor realizat cu fir metalic argintiu pe aproape întreaga suprafață și se asociază cu bete decorate în aceeași manieră.

Cămașa cu croi drept și ornamente discrete dispuse la îmbinarea foilor de pânză, ițarii, brâul năvădit și vesta neagră din dimie alcătuiesc portul mirelui din Muscel.

Pe marca poștală cu valoarea nominală de 5,00 lei este ilustrat în pereche costumul de nuntă din zona Arad.

Costumul mireselor din Arad este alcătuit din găteala de cap, cămașă și poale, șorț și cizme. Pe cap mireasa pune peste părul strâns și împletit o cunună din flori și oglinzi care se înnoadă la ceafă. Cămașa (spăcel), poalele și șortul sunt predominant albe, influență a portului slovac. Cămașa este decorată la guler, pe umeri, pe mâneci și la pumnari (manșete). La gât se poartă o salbăde bani de argint. Poalele încrețite sunt prinse în talie, peste ele punându-se șorțul decorat prin alesături în război albe sau policrome. Vesta din blană de miel sau oaie este decorată cu broderii și cu aplicații din piele. Mirele poartă cămașă scurtă și largă, croită drept și încrețită la mâneci, asociată cu izmenele largi, realizate din foi de pânză unite prin „cheițe” decorative. Peste aceste piese, mirele poartă zăbunul, o vestă confecționată din materiale predominant realizate prin procedee industriale.

Unul dintre cele mai frumoase costume de nuntă este cel din Vâlcea, Oltenia și este ilustrat pe marca poștală cu valoarea de 19,00 lei.

Ansamblul vestimentar al miresei este compus din cămașa cu poale având un decor bogat pe mâneci (în sistemul altiță, încreț și râuri), piept și spate. Aceasta este asociată cu vâlnicul, o fustă plisată care se purta numai la sărbători și ceremonii, fiind totodată atributul celor înstăriți. Din punct de vedere cromatic, vâlnicul este predominant roșu, iar ca tehnică decorativă este ales în războiul de țesut și fixat în talie cu bete. Elementul tradițional îl constituie însă brâul roșu care se punea pe capul miresei sub formă de glugă, denumit sovon, care se purta tras adânc pe frunte. În vârf, se punea un mănunchi (chită) de busuioc. A doua zi după nuntă, în cadrul unui ceremonial de veche tradiție, mireasa era învelită de către nașă cu cârpa sau marama, intrând astfel în rândul femeilor căsătorite. Costumul mirelui, mai simplu, dar nu lipsit de eleganță este compus din cămașa albă cusută ton sur ton, ițari (pantalonii groși din dimie), brâu și bete finisate pe laturile lungi cu mărgele albe. Peste cămașă purta pieptarul din blană de miel cu broderii florale.

Toate ansamblurile sunt datate la începutul secolului al XX-lea.

Romfilatelia mulțumește Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” pentru sprijinul documentar și fotografic acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.

Regulile vestimentare pentru capetele încoronate sunt foarte stricte, iar la realizarea lor sunt folosite materiale variate, care trebuie să se încadreze în standardele decenței. Totuși, unele regine ale României au ieșit câteodată din normele epocii, remarcându-se vizibil cu moda abordată în afara țării.

Regina Elisabeta (1843-1916) spunea că: „Toaleta pe care o porți nu este un lucru fără importanță. Ea îți dă viață!”. Adesea îmbrăcămintea Reginei a fost considerată de către apropiați, sau de către oaspeți, ca adevărate îndrăzneli de vedetă. Rochiile-tunică albe erau acoperite de bijuterii nu tocmai regale, ci fantezii cu dimensiuni mari, precum și tot felul de danteluri și broderii neașteptate. Sub o bogată haină de blană, Regina purta câte un veșmânt amplu din catifea roșie foarte închis, ce semăna mai degrabă cu un halat de casă, împodobit cu broderii pestrițe, în talie cu câte un cordon din mătase fină, ce semăna mai degrabă cu o sforicică. Purta pălării cu boruri mici, cu o voaletă de care-și fixa pince-nez-ul.

Regina Elisabeta a epatat prin ținutele la modă din Occident și prin portul tradițional românesc. S-a lăsat fotografiată în ii, făcând publicitate, cu imaginea ei, Regatului României.

Regina Maria (1875-1938) a reușit să impună un stil vestimentar propriu, iar în multe dintre fotografii o vedem în ținute ce par mult mai lejere decât ale altor suverane ale timpului, dar și mai avangardiste, care abordează moda ilustrată a anilor 1880-1918, lucru datorat firesc vizitelor numeroase pe care ea le făcea la Paris. Pentru realizarea toaletelor, Regina Maria, precum și fiicele sale, apelau la renumiții creatori de modă francezi: Jean Patou, Paul Poiret, Redfern, Cheruite și nu în ultimul rând Gabrielle Chanel.

Costumele tradiționale au fost apreciate de asemenea de Regină, însă erau stilizate și modernizate, fără a le strica farmecul sau specificul acestora. Bijuteria preferată a Reginei Maria era colierul din perle, asortat inclusiv la costumul popular.

Regina Maria s-a afișat adesea și în uniforme militare, dar și în uniformă de soră medicală, în anii Primului Război Mondial.

Regina Elena (1896-1982), descendentă a familiei regale a Greciei, a fost încântată să promoveze tradițiile autentice românești, fiind celebre în epocă fotografiile sale în costume populare. După proclamarea lui Mihai ca rege, în 1927 și 1940, a avut calitate de Regină-Mamă, însoțindu-și fiul în ținute elegante, după moda epocii. Diadema cu motive grecești a Reginei Elena a reprezentat un accesoriu remarcabil, fiind purtată cu onoare la ocazii speciale de Regina Ana și de Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei.

Regina Ana (1923-2016) a fost discretă atât în viața publică, cât și prin vestimentație. Atenția mai redusă a Reginei Ana la adresa modei și ținutelor de gală a fost moștenită de la mama sa, prințesa Margaret a Danemarcei, care obișnuia să spună: „Eu nu mă îmbrac, eu mă acopăr”. Într-un interviu din anul 2008, Regina Ana spunea că a preferat să se ocupe de casă, iar ideea de protocol nu-i spunea nimic. Modestia este însă motivul pentru care Regina Ana omite să amintească de o perioadă din cel de-Al Doilea Război Mondial, când a purtat cu mândrie și respect uniforma forțelor militare franceze libere, fiind decorată cu Crucea de Război a Franței.

Pe cele patru timbre ale emisiunii sunt ilustrate Reginele Elisabeta (1,90 lei), Maria (3,30 lei), Elena (5 lei) și Ana (19 lei), îmbrăcate în vestimentație de ceremonial, cu podoabe și diademe.

Romfilatelia mulțumește Casei Majestății Sale Custodele Coroanei și Muzeului Național Peleș pentru sprijinul documentar și fotografic acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.

Album filatelic este realizat în tiraj limitat de 275 exemplare și este echipat cu un bloc special de 4 timbre dantelate + 4 nedantelate ale emisiunii, precum și setul de două plicuri „prima zi” având ștampila aplicată în clar cu folio aur. Ambele produse sunt numerotate de la 001 la 275.

Rafael a fost unul dintre artiștii reprezentativi ai Renașterii, celebru pentru „Madonele” sale, inclusiv „Madona Sixtină”, dar și pentru operele care înnobilează apartamentele Palatului Vaticanului din Roma.

Rafael Sanzio, cunoscut și ca Raffaello, s-a născut la 6 aprilie 1483, în orașul Urbino din Italia, un centru cultural al epocii, cu aristocrați care încurajau arta. Tatăl artistului, Giovanni Santi, era de asemenea pictor, la curtea ducelui din Urbino. Rămas orfan la numai 11 ani, Rafael a preluat atelierul tatălui și a început să picteze edificii religioase din orașul natal, remarcându-se prin viziunea sa originală.

În jurul anului 1500 a fost primit în ucenicie de Pietro Vannunci, un artist renascentist din Perugia, cunoscut și ca Perugino. Alături de acesta, Rafael și-a perfecționat stilul artei religioase, în anii în care a pictat mai multe biserici din Perugia. În perioada de ucenice a luat și lecții de filosofie, fiind impresionat de scrierile lui Platon, care i-au influențat semnificativ lui Rafael stilul artistic.

În anul 1504, Rafael s-a mutat la Florența, unde a vizionat operele unor titani ai Renașterii, precum Leonardo da Vinci sau Michelangelo. În anii florentini, Rafael a pictat celebrele „Madone”, influențate de Da Vinci, însă într-un stil original, care îi impresionează până astăzi pe iubitorii artelor. O altă pictură celebră realizată la Florența este „Punerea în mormânt a Mântuitorului”, influențată de Michelangelo.

Spre finalul anului 1508, Rafael a fost invitat de Papa Iuliu al II-lea la Vatican, ca să decoreze vechile apartamente ale lui Nicolae al V-lea, așa-numitele „Stanze”. Prima realizare a fost decorarea încăperii „Stanza della Segnatura”, apreciată de papă, care i-a încredințat decorarea sălii alăturate, „Stanza di Eliodoro”, în care au fost glorificate realizările pontificatului.

După anul 1514, când artiștii consacrați ai epocii au murit sau au fost îndepărtați, Rafael a rămas singurul dintre marii renascentiști acceptați la Roma de Iuliu al II-lea. Artistul a condus lucrările de arhitectură de la Vatican, „Logiile” și decorarea lor, terminarea decorării de la Capela Sixtină, printr-o serie de tapiserii, la care se adăugă numeroase și remarcabile lucrări particulare.

Rafael s-a remarcat și prin creația sa arhitecturală. În anul 1520 a ridicat palatul „Branconio dell Aquila” din Roma, în prezent dispărut, dar și planurile unei vaste vile pentru Giulio de Medici, viitorul papă Clement al VII-lea, la Monte Mario, construită în perioada 1517-1525, un edificiu folosit și în prezent de Ministerul italian de Externe.

Rafael Sanzio a murit la 6 aprilie 1520, în ziua în care a împlinit 37 de ani, în culmea gloriei și a creativității. I-a fost fatală o insuficiență cardiacă provocată, foarte probabil, de munca mult prea intensă. Papa a organizat funeralii fastuoase, iar trupul său a fost depus în Pantheonul din Roma.

Pe cele două timbre ale emisiunii, cu valoarea nominală de 8,50 lei, sunt ilustrate portrete ale pictorului Rafael Sanzio.