Aflate în Patrimoniul UNESCO, Mãnãstirea Sucevița și Biserica Mântuitorului din Berestovo constituie tema emisiunii comune de mãrci poștale România – Ucraina, pe care Romfilatelia o introduce în circulație.

Legãtura dintre cele douã biserici care fac subiectul emisiunii filatelice este datã de personalitatea marcantã a lui Petru Movilã (1596-1646), nepot al lui Ieremia Movilã.

Numit Mitropolit al Kievului în 1633, Petru Movilã pune bazele unuicolegiu în Lavra Pecerska din care se va dezvolta vestita Academie Duhovniceascã de la Kiev. Trebuie evidențiat faptul cã lucrarea sa, Mãrturisirea Ortodoxã (Pravoslavnica Mãrturisire) a devenit a treia mãrturisire de credințã ortodoxã a Bisericii sobornicești și apostolești a Rãsãritului, dupã Simbolul credinței și Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin. Lucrarea teologicã expune dogma ortodoxã, recunoscutã de întreaga Ortodoxie.

Mitropolitul Kievului, Petru Movilã este prãznuit ca sfânt atât în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, cât și al Bisericii Ortodoxe din Ucraina.

Construitã pe ruinele unui alt lãcaș mai vechi (prima ctitorie a familiei Movileștilor, o ctitorie modestã, datând din preajma anului 1581), Mãnãstirea Sucevița a fost ridicatã între anii 1582-1584 de cãtre frații Movilã, pe vremea domniei lui Petru Șchiopul (1582-1591), la inițiativa Mitropolitului Gheorghe Movilã. Dupã venirea pe tronul Moldovei, în anul 1595, domnitorul Ieremia Movilã (1595-1606) adaugã bisericii douã pridvoarede mici dimensiuni, amplasate la intrarea în bisericã pe laturile de nord și sud, zidurile și turnurile din incintã, care conferã mãnãstirii înfãțișarea de cetate medievalã, o casã domneascã, ale cãrei ruine se mai vãd pe latura de nord a complexului, precum și chilii pentru cãlugãri.

Biserica mãnãstirii este construitã în stilul arhitecturii moldovenești, stil desãvârșit în timpul lui Ștefan cel Mare, care este de fapt o îmbinare a elementelor de artã bizantinã și goticã, la care se adaugã elemente de arhitecturã ale vechilor biserici de lemn din Moldova.

Incinta mãnãstirii este un patrulater cu laturile de 100 și 104 metri, înconjurat de ziduri înalte de 6 metri și groase de 3 metri, prevãzute cu contraforturi.

Tot în timpul domnitorului Ieremia Movilã se picteazã biserica, atât îninterior cât și în exterior, de doi pictori moldoveni, Ioan Zugravu și fratele sãu, Sofronie. Programul iconografic al picturii interioare și exterioare respectã tradiția constituitã în prima jumãtate a secolului al XVI-lea – epoca lui Petru Rareș – dar introduce și unele teme noi, cu caracter teologico-dogmatic, unice în arta creștin-ortodoxã.

Pictura exterioarã a Mãnãstirii Sucevița este cea mai bine pãstratã din grupul bisericilor moldovenești cu picturã exterioarã, singura care-și pãstreazã latura de nord, unde este reprezentatã scena „Scara virtuților”, cea mai impresionantã scenã, prin amploarea dramatismului generat de contrastul valoric exprimat de urcușul ordonat al oamenilor virtuoși, cãlãuziți de îngeri cãtre sfințenie, și cãderea haoticã în iadul seducãtor al pãcatelor transformate în patimi.

Pictura muralã de la Mãnãstirea Sucevița, consideratã de cercetãtorul de artã francez, Paul Henry, drept „testamentul artei moldovenești”, încheie epoca marilor creații de picturã exterioarã ale secolului al XVI-lea de la mãnãstirile Humor, Moldovița, Arbore și Voroneț, recunoscute capodopere ale artei universale.

Mãnãstirea Sucevița este locul unde tradiția și înnoirea se împletesc organic, într-o prezentare policromã dominatã de un verde crud, revigorant, evocând privitorului atent nostalgia raiului pierdut, dar și speranța transfiguratoare a învierii, în acest tumultuos și fascinant praznical vieții.

Biserica Mântuitorului de la Berestovo este cea mai veche bisericã din zona Kievului.

Lucrãrile la construcția mãnãstirii au început la sfârșitul secolului al XI-lea.

Construcția a avut trei nave, trei abside și trei cupole (Pronaos); doar peretele de vest a rãmas intact, ceilalți pereți fiind cunoscuți prin sãpãturi.

Istoricii de artã cred cã aceastã construcție a introdus inovații structurale în arhitectura bisericeascã din Ucraina datoritã faptului cã pentru prima oarã toate cele trei intrãri au pridvoare, cu acoperișuri de forma unui trifoi abrupt înclinate.

În aceastã mãnãstire este înmormântat Iuri Dolgoruky, întemeietorul Moscovei.

În 1990, Lavra Pecerska, din care face parte și mãnãstirea, a fost inclusã în Patrimoniul UNESCO.

Aducem mulțumirile noastre pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mãrci poștale Înaltpreasfințitului Pãrinte TEOFAN, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Arhiepiscopiei Sucevei și Rãdãuților, cât și Mãnãstirii Sucevița.

Data Aparitie:2013-12-21

Tradiţiile reprezintã ansamblul concepţiilor, al obiceiurilor, datinilor şi credinţelor, sunt moştenirea vie a trecutului ce influenţeazã mereu prezentul. Alãturi de ritualuri şi ceremonii, ele sunt permanente în istoria unei culturi, a unei ţãri.

Promotoare a valorilor spirituale şi culturale, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mãrci poştale Tradiţii – Ceramica de Corund, judeţul Harghita.

Meşteşugul olãritului dateazã pe teritoriul ţãrii noastre încã din mileniul VI î.Hr.

De-a lungul vremii, centrele specializate în tehnica ceramicii au fost rãspândite pe întreg teritoriul locuit destrãmoşii românilor de azi. Pe plan european, România este singura ţarã care a conservat în întregime meşteşugul olãritului.

Valoarea creaţiei în domeniul meşteşugului amintiteste unanim recunoscutã în întreaga lume, centrele de creaţie din Curtea de Argeş, Poieniţa, Stroieşti,Marginea, Rãdãuţi sau Pãltinoasa fiind recunoscute ca adevãrate branduri.

Creaţia unei prestigioase zone a olãritului a intrat în patrimoniul mondial UNESCO, prin decoraţiunea originalã cu imaginea „cocoşului de Horezu”.

Prin formã, proporţii, cromaticã, ceramica defineşte inventivitatea şi inspiraţia olarilor care s-au folosit de influenţele greco-romane, ulterior şi de cele ale popoarelor migratoare, pãstrând însã specificul arealului românesc.

Ceramica a însoţit comunitãţile umane de-a lungul istoriei, fiind prezentã la toate manifestãrile de spiritualitate ale acestora.

Realizatã într-o mare varietate cromaticã (albã, albastrã, maro sau multicolorã), ceramica secuiascã de Corund se distinge prin ornamente florale (laleaua) şi zoomorfe (cerbul, pasãrea), stilizate cu multã imaginaţie.

În centrul ceramic Corund, meşteşugul a fost transmis din generaţie în generaţie, astãzi aici fiind în jur de 200 de olari.

Aceştia, dintr-un bulgãre de lut, realizeazã adevãrate bijuterii care au ajuns în aproape toate colţurile lumii, ducând faima olarilor din Corund.

Decorarea acestor obiecte de ceramicã se realizeazãcu pigmenţi speciali, cei mai întâlniţi fiind albastrul-cobalt, verdele, galbenul, roşul-cãrãmiziu.

Emisiunea de mãrci poştale Tradiţii – Ceramica de Corund, judeţul Harghita, alcãtuitã din patru timbre cu valorile nominale de 3,30 lei, 3,60 lei, 5,00 lei şi 8,10 lei, ilustreazã obiecte din ceramicã de Corund decorate într-o cromaticã specificã albastru-cobalt cu motive florale şi zoomorfe, în fundal regãsindu-se reprezentãri grafice ale motivelor care decoreazã obiectele.

Aducem mulţumiri Muzeului Naţional al Țãranului Român pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale.

Data Aparitie:2013-12-20

Despre trandafir, în toate culturile lumii, existã nenumãrate legende.

Într-una din Legendele Olimpului se spune cã zeiţa Florilor, Chloris, a creat trandafirul dintr-o nimfã dragã ei, dar care murise.

Apoi i-a rugat pe ceilalţi zei sã dãruiascã noii flori câte puţin din darurile lor. Astfel Zephir, chiar soţul lui Chloris, zeul vântului de primãvarã, a împrãştiat norii pentru ca Apollo sã-l lumineze şi sã-l înfloreascã. Dyonissos i-a oferit parfumul fermecãtor, cele Trei Graţii i-au dat farmecul, veselia culorilor şi strãlucirea, iar Ares, zeul rãzboiului, i-a dat în dar spinii pentru ca trandafirul sã se apere.

Altã legendã greceascã povesteşte despre faptul cã trandafirul s-a nãscut dintr-un surâs al lui Cupidon, iar spinii ar fi sãgeţile dragostei.

Existã şi o altã legendã care spune cã trandafirul a apãrut, împreunã cu Afrodita, zeiţa frumuseţii, din spuma mãrii, înconjurând-o pe aceasta ca o ghirlandã.

Astãzi, trandafirul este considerat a fi simbolul iubirii şi în acelaşi timp, al pasiunii, suferinţei ori al geloziei.

Frumuseţea şi parfumul trandafirilor i-au inspirat atât pe scriitori, cât şi pe pictori.

Romfilatelia propune colecţionarilor o nouã emisiune de mãrci poştale dedicatã acestor nobile flori, intitulatã Trandafiri în picturã.

Pe timbrul cu valoarea nominalã de 1,00 lei este ilustrat tabloul Trandafiri, semnat de Nicolae Grigorescu.

Nicolae Grigorescu (1838 – 1907) este socotit a fi marele maestru al penelului românesc care a îmbinat în picturile sale realismul Școlii de la Barbizon cu impresionismul.

Începând cu 1861, alãturi de Auguste Renoir, frecventeazã atelierul lui Sébastien Cornu din Paris. Nu dupã mult timp se alãturã Școlii de la Barbizon unde îşi va desãvârşi educaţia artisticã.

Anul 1873 este anul când începe sã facã vizite de studii la Roma, Napoli, Pompei, apoi în Grecia şi Austria, la Viena. În picturile realizate în aceste cãlãtorii se simte influenţa pregnantã a Școlii de la Barbizon.

Dupã 1890, pictorul se stabileşte în România unde majoritatea picturilor sale abordeazã subiecte rustice, portrete de ţãrani, care cu boi, peisaje specific româneşti.

Pe timbrul cu valoarea nominalã de 3,60 lei este prezentat tabloul Trandafiri de Theodor Aman (1831 – 1891).

Dupã ce urmeazã primele studii la Bucureşti, la Colegiul „Sfântul Sava”, pleacã la Paris şi lucreazã la atelierele lui Michel Martin Drolling şi François Edouard Picot. Se întoarce în ţarã în 1858 şi contribuie la reorganizarea învãţãmântului artistic românesc. În 1864 ajutã la întemeierea primelor Școli de Arte Frumoase de la Bucureşti şi Iaşi.

Picturile sale, fie cã reprezintã scene istorice, peisaje, portrete ori naturi moarte, relevã talentul stilistic al unui pictor de valoare europeanã. Totodatã, el este considerat a fi unul dintre primii gravori români, lucrând în tehnica aqua-forte.

Timbrul cu valoarea nominalã de 4,50 lei pune în valoare tabloul Trandafiri al lui Ștefan Luchian (1868 – 1916).

Nãscut în 1868, Ștefan Luchian se înscrie la clasa de picturã a Școlii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, în anul 1885, şcoalã pe care o absolvã patru ani mai târziu, obţinând medalia de bronz pentru Cap de expresie şi Studiu dupã naturã.

Studiazã apoi la München, la Academia de Arte Frumoase, iar apoi la Paris, la Academia Julien.

Revine la Bucureşti în 1896, unde va fi iniţiatorul Expoziţiei Artiştilor Independenţi alãturi de Alexandru Bogdan-Piteşti. Anul 1900 îl gãseşte la Paris, la Expoziţia Universalã, unde expune douã pasteluri.

Din cauza unei boli incurabile, din 1909 şi pânã la moarte (1916), va fi ţintuit în fotoliu.

Tablourile sale redau splendorile peisajului românesc realizate cu o mãiestrie neegalatã, demonstrând pasiunea lui nemãrginitã pentru naturã.

Timbrul cu valoarea nominalã de 14,50 lei înfãţişeazã Trandafirii lui Ion Andreescu (1850 – 1882).

Ion Andreescu, nãscut în 1850 la Bucureşti, urmeazã cursurile Școlii de Arte Frumoase începând cu anul 1869. În 1878 pleacã la Paris, la Academia Julien, dar se întoarce la Buzãu ca profesor de gimnaziu.

Se stinge din viaţã, în 1882, la numai 32 de ani, lãsând în urma lui minunate peisaje, pasteluri şi naturi statice, realizate atât în Franţa, cât şi în România.

Aducem mulţumiri Muzeului Naţional de Artã al României pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale.

Data Aparitie:2013-12-12

Pentru toţi creştinii, Naşterea Domnului este taina iubirii milostive şismerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a fãcut Om din iubire nesfârşitã faţã de om, este temelia şi inima credinţei creştine.

Dupã minuţioase cercetãri ale documentelor istorice şi ale evenimentelor relatate de aceste documente, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (cel Smerit) a stabilit ca an al naşterii Mântuitorului Hristos, anul 755 de la întemeierea Romei. Acest an poartã pânã în ziua de azi denumirea de Anul Nou al erei creştine, iar praznicul împãrãtesc din 25 decembrie a devenit, aşa cum l-a denumit Sfântul Ioan Gurã de Aur, „Sãrbãtoarea Sãrbãtorilor”.

În ceea ce priveşte cuvântul Crãciun, el este rezultatul mai multor transformãri pornind de la originalul latinesc creatione (pronunţat creacione), urmat mai apoi de modificãrile lingvistice creacion, creaciun şi mai apoi crãciun (în bulgãreşte krakun).

Pentru emisiunea de mãrci poştale Crãciun 2013, pe care Romfilatelia o introduce în circulaţie, au fost folosite imagini şi icoane aparţinând Paraclisului patriarhal Aşezãmintele Brâncoveneşti Biserica Domniţa Bãlaşa din Bucureşti.

Cea dintâi ctitorie a Domniţei Bãlaşa, fiica domnitorului martir Constantin Brâncoveanu, împreunã cu soţul ei, marele ban Manolache Lambrino, a fost ridicatã între anii 1743 -1744.

La 29 septembrie 1885, când biserica, al IV-lea lãcaş de cult ridicat în acelaşi loc, a cãpãtat înfãţişarea cu care se prezintã astãzi, Constantin Bacalbaşa descria momentul în presa vremii astfel:

„Biserica a fost reclãditã în anul 1831 de cãtre banul Grigore Basarab Brâncoveanu, din nou reclãditã în 1838 de bãneasa Safta Grigore Basarab Brâncoveanu. În luna iunie 1881, pentru a patra oarã se reconstruia Biserica Domniţa Bãlaşa. Dupã ce serviciul divin a fost oficiat de mitropolitul primat, s-a procedat la semnarea actului comemorativ al clãdirii. Acest act a fost închis într-un tub de sticlã, unde a fost introdusã şi câte o piesã nouã din toate monedele româneşti de metal ale epocii, de la piese de un ban pânã la piese de aur, de 20 lei. Tubul a fost învelit în câte o foaie a tuturor ziarelor ce apãreau în Bucureşti şi a fost introdus într-un alt tub de metal. Regele, regina, mitropolitul primat şi doamnele de onoare au primit câte un şorţ de satin alb, cu ciucuri de aur. Apoi regele, cu sculele de argint ce i s-au dat, a pus întâia cãrãmidã pe piatra fundamentalã sub care a fost închis tubul, a doua cãrãmidã a pus-o regina, a treia mitropolitul şi aşa mai departe. Arhitectul bisericii a fost Alexandru Orãscu…”.

În cadrul aceleiaşi ceremonii a fost dezvelitã statuia Domniţei Bãlaşa (1693 – 1752), operã a lui Karl Storck, sculptor care realizase în 1869 statuia spãtarului Mihail Cantacuzino. Statuia domniţei, din marmurã albã, a fost instalatã în partea sudicã a bisericii, în careul format de Aşezãmintele Domniţei Bãlaşa, la care s-a adãugat, în anul 1838, unul dintre cele mai cunoscute edificii ale oraşului Bucureşti, Spitalul Brâncovenesc, ctitorie a Saftei Grigore Basarab Brâncoveanu.

Distrugerile provocate de buldozerele regimului totalitar comunist au avut drept urmare demolarea aşezãmintelor şi a spitalului, iar statuia Domniţei Bãlaşa, scoasã de pe vechiul amplasament, a fost aşezatã dupã 1989 în curtea bisericii.

Imaginea reprodusã pe marca poştalã cu valoarea nominalã de 1 leu aparţine unei icoane din patrimoniul Paraclisului patriarhal Aşezãmintele Brâncoveneşti Biserica Domniţa Bãlaşa, care adãposteşte şi mormântul primului ctitor al lãcaşului de cult.

Sperãm ca Sãrbãtorile de iarnã sã vã cuprindã pe toţi în luminoasa lor magie…

La mulţi ani !

Colectivul Romfilatelia

          Aducem mulţumiri Paraclisului patriarhal Aşezãmintele Brâncoveneşti Biserica Domniţa Bãlaşa pentru imaginile puse la dispoziţiela realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale.

Data Aparitie:2013-11-22

România se numãrã printre puţinele ţãri europene caracterizate printr-o diversitate biologicã foarte bine conservatã. Parte integrantã a biodiversitãţii, fauna terestrã din ţara noastrã, una din cele mai bogate şi variate din Europa, este grupatã în trei mari complexe faunistice: complexul alpin, complexul pãdurilor şi complexul de stepã. Acestea conţin atât elemente locale vechi, cât şi elemente relativ tinere, specii rare sau chiar unice pe continent.

Venind sã completeze colecţiile filatelice dedicate acestei tematici, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea demãrci poştale Faunã: Specii din România.

Marmota (Marmota marmota), ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 3,30 lei, este cea mai mare specie de rozãtoare din familia Sciuridae din lume. Trãieşte în zonele de munte din centrul şi sudul Europei, la înãlţimi cuprinse între 800 şi 3200 m, regãsindu-se cu precãdere în munţii Alpi, Carpaţi, Tatra, Pirinei.

Dispãrutã acum aproximativ o sutã de ani din ţara noastrã, a fost reintrodusã relativ recent în zona munţilor Fãgãraş, Parâng, Retezat, Rodnei. Poate cântãri între 4 şi 8 kg şi are o lungime cuprinsã între 42 şi 54 cm. Picioarele sunt scurte, cele anterioare au patru degete, iar cele posterioare, cinci, fiind prevãzute cu gheare puternice, lungi de 2 cm. Are ochii plasaţi lateral şi cuprinde un câmp vizual de 300 grade. Deşi are urechi mici, de 2 cm, aude foarte bine.

Ciocãnitoarea de munte (Picoides tridactylus), ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 4,30 lei, este o specie prezentã în pãdurile de conifere din centrul şi estul Europei.

Ciocãnitoarea de munte are capul tivit lateral, cu trei dungi negre separate de douã dungi albe. Flancurile corpului prezintã pete transversale, iar pe mijlocul spatelui are o dungã latã, albã. Este o pasãre agãţãtoare, cu gheare lungi, încovoiate şi ascuţite la vârf, cu care se agaţã de scoarţa arborilor, sprijinindu-se pe coadã, motiv pentru care penele cozii sunt tari şi groase. Se hrãneşte cu insecte şi larve de sub scoarţã şi din trunchiurile arborilor, în care face gãuri circulare. Este supranumitã agentul sanitar al pãdurilor de munte.

Râsul (Lynx lynx), ilustrat pe timbrul cu valoarea nominalã de 4,50 lei, este denumit şi pantera Carpaţilor. Aria sa de rãspândire se întinde din Alpi, Tatra, Carpaţi, Peninsula Balcanicã şi Caucaz, pânã în Himalaya, Insula Sahalin, nordul Indiei şi Asia Micã.

Ca urmare a vânãrii excesive practicate de om în secolele XIX şi XX, exemplarele sunt foarte rare, exceptând zonele Carpaţilor şi Subcarpaţilor. Este un animal carnivor, agil, care vâneazã în amurg şi se deplaseazã neauzit. Datoritã blãnii sale,care îi conferã un camuflaj deosebit, râsul este adesea greu de observat. Salturile sale sunt de aproape 6 metri. Are auzul şi mirosul foarte dezvoltate, fiind înzestrat cu o acuitate vizualã foarte bunã. Un lucru mai puţin cunoscut este faptul cã râsul poate fi domesticit, având un comportament similar unei pisici devotate celui care a crescut-o.

Zimbrul (Bison bonasus), ilustrat pe timbrul cu valoarea nominalã de 9,10 lei, este cel mai greu animal terestru din Europa.

Animal ierbivor de turmã, cu o greutate ce variazã între 440 şi 920 kg la mascul şi între 320 şi 640 kg la femelã, are o înãlţime la umeri de aproape 190 cm. Corpul este acoperit cu pãr gri-maro, scurt pe spate şi lung pe partea din faţã a corpului, formând înpartea de jos aşa numita „barbã”.

Refacerea fondului faunistic de zimbri în România a început în anul 1958, la Slivuţ-Haţeg (judeţul Hunedoara), unde a fost adusã din Polonia o pereche de zimbri. În prezent, urmaşii acestora se pot întâlni atât în rezervaţii (Vânãtori-Neamţ, Slivuţ-Haţeg, Neagra-Bucşani), cât şi în grãdini zoologice (Bucureşti, Târgovişte).

Aducem mulţumiri conducerii Muzeului Naţional de Istorie Naturalã „Grigore Antipa” pentru consultanţa documentarã acordatã la realizarea acestei emisiuni filatelice. Suportul fotografic a fost asigurat de Silviu MATEI.

Data Aparitie:2013-10-25

Simbol al concordiei între comunitãţi de confesiuni diferite, Moscheea„Carol I” din Constanţa, numitã de musulmani „Kral camisi” sau „Geamia Regelui”, a fost ridicatã pe locul Geamiei Mahmudia (construitã în anul 1882).

Monument de arhitecturã maurã, noul edificiu a fost construit ca urmare a iniţiativei personale a Regelui României, Carol I, care a încredinţat proiectul arhitectonic unui cunoscut specialist al vremii, Victor Ștefãnescu. Principalul lãcaş al cultului musulman din ţara noastrã, inclus în lista celor mai frumoase monumente de arhitecturã româneascã, a reunit talentul unui mare arhitect şi priceperea în construcţii a unei somitãţi a ştiinţei mondiale, Gogu Constantinescu.

Inginer cu reputaţie unanim recunoscutã, om de ştiinţã al cãrui nume este regãsit în lista marilor savanţi, unde se aflã şi numele lui Albert Einstein, Gogu Constantinescu a utilizat la construcţia edificiului din Constanţa tehnica betonului armat, având la bazã calcule originale pentru rezistenţa boltelor şi cupolelor.

Elementele oferite vederii de cupola moscheii se înscriu în lista simbolurilor de inspiraţie creştinã, aparţinând în special artei bizantine. Formele geometrice şi proporţiile reprezintã o continuare a prototipurilor marilor catedrale şi biserici creştine, transformate în moschei de cãtre musulmani, începând cu arhicunoscuta Catedralã Sfânta Sofia din Istanbul.

Turnul minaret al lãcaşului de cult musulman din Constanţa, cu o înãlţimede 47 de metri, dominã peisajul zonei şi adãposteşte în cilindrul sãu 140 de trepte care permit vizitatorilor sã ajungã pe o terasã de pe care se poate admira panorama oraşului.

În interiorul „Moscheii Regelui” se poate ajunge utilizând cele douã uşi masive din marmurã neagrã, gândite şi completate cu ornamente de bronz,dupã modelul palatelor sultanilor.

Spaţiul încãperii, destinat ritualului slujbelor musulmane, este înscris într-un pãtrat cu latura de 14 metri, ai cãrei pereţi se prezintã sobru, cu decoruri simple reprezentate de tablouri octogonale de mici dimensiuni, pe care sunt înscrise cu litere arabe numele lui Alah şi al profetului Mahomed.

Din centrul înaltei cupole, mãrginitã de ferestre, coboarã într-un perfect echilibru un frumos candelabru de inspiraţie arabã. Tavanul sãlii, pictat în nuanţe de albastru şi cu motive florale stilizate, sugereazã bolta cereascã.

Altarul, din care se oficiazã slujba, se prezintã ca o nişã special amenajatã în peretele orientat cãtre Mecca. În partea dreaptã a altarului se aflã „minbarul” locul din care imamul predicã în zilele de vineri şi în zilele de sãrbãtoare. Numãrul treptelor pânã la balconul „minbarului”este impar, iar imamul îşi expune predica aşezat întotdeauna cu douã trepte mai jos faţã de ultima treaptã a scãrii.

Anumite porţiuni ale pereţilor interiori sunt îmbrãcate într-o faianţã specialã donatã în anul începerii construcţiei (1910) de statul turc şi destinatã doar lãcaşelor de cult. Plãcile sunt colorate în nuanţe apropiate celor de pe tavan şi decorate cu motive florale asemãnãtoare.

Printre numeroasele obiecte de patrimoniu aparţinând moscheii se înscrie la loc de cinste covorul lui Abdul Hamid, unul dintre cele mai vechi covoare orientale, cu o suprafaţã de 144 de metri pãtraţi. Donat iniţial de sultan unui lãcaş de cult aflat pe insula Ada Kaleh, acesta a fost ulterior donat lãcaşului musulman din Constanţa, dupã ce, în anul 1970, apele Dunãrii au acoperit mirifica insulã ca urmare a dãrii în exploatare a Hidrocentralei Porţile de Fier.

Definind cu claritate confesiunea cãreia îi aparţine lãcaşul de cult din Constanţa, cotele cele mai înalte ale cupolei şi turnului poartã la vedere simbolul lumii musulmane, semiluna.

În anul 1913, pe 31 mai, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta,a fost inauguratã moscheea, familia regalã dãruind acest edificiu musulmanilor din Constanţa şi nu numai, pentru loialitatea faţã de statul român.

Emisiunea comunã România – Turcia Moscheea „Carol I” din Constanţa – 100 de ani marcheazã un secol de existenţã al acestui lãcaş de cult, timbrul cu valoarea nominalã de 8,10 lei şi coliţa emisiunii reproducând moscheea într-o manierã graficã şi artisticã de excepţie.

Aducem mulţumirile noastre Muftiatului Cultului Musulman din România pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale.

Data Aparitie:2013-10-10

Un muzeu în aer liber a fost gândit, la Sibiu, încã din anul 1940 de Romulus Vuia, director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, dar proiectul sãu a devenit realitate abia în 1963, prin iniţiativa lui Cornel Irimie.

Dupã atribuirea terenului necesar muzeului (1960) s-a trecut la realizarea propriu-zisã a expoziţiei în aer liber. Specialiştii Secţiei de etnografie şi artã popularã din cadrul Complexului Muzeal Brukenthal au întocmit Proiectul tematic şi de organizare a Muzeului în aer liber şi au stabilit etapele ulterioare de dezvoltare ale acestuia. Specialiştii sibieni şi reprezentanţi ai Academiei Române au dezbãtut planul tematic şi profilul viitorului muzeu,care avea sã se numeascã Muzeul Tehnicii Populare.

La 6 mai 1962, Prezidiul Academiei Române a avizat favorabil tematica viitorului muzeu. Acesta urma sã reprezinte ocupaţii, meşteşuguri şi „instalaţii tehnice populare” de pe întreg teritoriul ţãrii, grupate pe diversitatea proceselor tradiţionale, pe genuri şi tipologii.

Începând cu anul 1963, cercetarea ştiinţificã întreprinsã de specialiştii muzeului s-a desfãşurat prin „expediţii” pentru depistarea în teren a monumentelor etnografice cu valoare documentar-istoricã sau tehnicã ce urmau a fi transferate în Dumbrava Sibiului. S-au identificat: joagãrul din Gura Râului, moaradin Dãbâca, uleiniţa de la Orãştioara şi piua din Rod. Tot în anul 1963 s-au achiziţionat primele nouã monumente: moara plutitoare din Lucãceşti, moara din Dãbâca, piua de ulei din Orãştioara, joagãrul din Gura Râului, piua de haine din Rod, moara de mânã din Bumbuieşti, teascul de ulei din Racoviţa, piua de ulei şi haine din Tãlmãcel, podul plutitor din Porceşti (Turnu Roşu). În perioada 1963-1964 a fost reconstituit primul monument transferat în muzeu: moara din Dãbâca, din ţinutul Pãdurenilor Hunedoarei, un monument datat 1848, de mare valoare etnograficã.

În prima etapã de dezvoltare a muzeului (1963-1967) atenţia s-a concentrat spre depistarea şi transferarea instalaţiilor de industrie popularã, cele mai grav ameninţate monumente cu distrugerea şi dispariţia (mori, pive, uleiniţe, dârste, joagãre etc.). Au mai fost reconstruite: teascul de boştinã din Sebeş, moara de la Munteni, joagãrul cu roatã micã de la Gura Râului, piua cu vâltoare de la Rod, uleiniţa din Grind (în anul 1964), moara cu ciuturã de la Arcani, teascul din Racoviţa, casa podarului din Porceşti (Turnu Roşu) şi moara plutitoare din Lucãceşti (în anul 1965).

Începând cu 17 octombrie 1967 Muzeul Tehnicii Populare a fost accesibil pentru publicul larg.

Din anul 2000 şi pânã în prezent au fost transferate şi reconstruite în Muzeul în aer liber construcţii provenind din toate zonele ţãrii: gospodãrii ţãrãneşti, instalaţii de tehnicã popularã, edificii de utilitate publicã, complexe de industrii ţãrãneşti şi edificii religioase etc., care au completat cele 6 sectoare şi 18 grupe şi subgrupe tematice, întregind cea mai vastã expoziţie monumentalã în aer liber din Europa.

Cu ocazia aniversãrii a 50 de ani de la înfiinţarea Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea aniversarã de mãrci poştale dedicatã sãrbãtoririi acestui eveniment. Timbrul emisiunii cu valoare nominalã de 14,50 lei reproduce primul monument reconstruit în Muzeu: moara de tip roman (angrenaj de transmisie) şi cu admisie inferioarã din Dãbâca, judeţul Hunedoara, datând, conform inscripţiei de pe fruntar, din anul 1848.

Construcţia este aşezatã pe o fundaţie de piatrã, are pereţi din bârne de stejar şi acoperişul în patru ape, învelit cu şindrilã. Construcţia prezintã douã încãperi: moara propriu-zisã şi camera de locuit. Instalaţia de mãcinat este formatã dintr-o pereche de pietre de 102 cm diametru, pusã în mişcare de o roatã hidraulicã cu aripi, acţionatã de jetul de apã în partea inferioarã. Mişcarea se transmite prin intermediul unui sistem format din roata mãselatã şi val (piciorul de cuplaj) dinţate care transformã rotirea axului orizontal, în mişcarea de rotaţie, verticalã a axelor pietrelor. Instalaţia este susţinutã de un jug de stejar masiv, format din patru tãlponi, patru uşciori şi fruntariu. Pe cei doi uşciori din faţã şi pe fruntariu se gãseşte o sculpturã decorativã, datatã 1848, precum şi inscripţia cu litere chirilice: 1848 Pãtru a Barbului…(indescifrabil) Dumitru a Barbului au fãcut moara cu Kostandin.

Aducem mulţumirile noastre conducerii Complexului Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale.

Data Aparitie:2013-10-04

Bisericile de lemn sunt unanim recunoscute pentru simplitatea şi echilibrul volumelor, dar şi al proporţiilor, ele fiind considerate realizãri tehnice şi artistice de mare valoare.

În lista Patrimoniului Mondial UNESCO sunt incluse opt biserici de lemn care au fost construite între secolele XIV şi XVIII (Ieud-Deal, Poienile Izei, Budeşti-Josani, Rogoz, Bârsana, Surdeşti, Deseşti şi Plopiş).

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Rogoz, construitã în 1663, la doi ani de la invazia tãtarilor din 1661, se aflã pe valea râului Lãpuş, în satul cu acelaşi nume şi reprezintã un exemplu elocvent al talentului artiştilor care au folosit tehnici tradiţionale pentru a realiza din lemnul secular o adevãratã capodoperã.

Prima atestare documentarã a satului este din anul 1488 sub denumirea de „Rogos”, acesta fãcând parte din domeniul cetãţii Ciceului, ce a aparţinut lui Ștefan cel Mare şi, ulterior, celorlalţi domnitori ai Moldovei.

Tradiţia spune cã ea a fost ridicatã din douã lemne, iar pe fundaţia scundã din piatrã se înalţã pereţi din grinzi masive de ulm.

Printr-o adevãratã minune, biserica a supravieţuit focului pus de tãtari în anul 1717 când alte zeci de biserici şi sate au fost transformate în cenuşã.

Originalitatea acestei biserici este datã de pronaosul poligonal, naosul dreptunghiular şi absida altarului în retragere, poligonalã cu şapte laturi.

În exterior biserica este bogat decoratã cu motive precreştine, predominând motivul frânghiei şi al rozetelor. Acoperişul este asimetric, înalt, piramidal, iar turnul-clopotniţã este pãtrat. Camera clopotelor este deschisã, având stâlpi şi arcade.

La vest de intrare, o cruce cioplitã este aplicatã pe toatã înãlţimea peretelui bisericii.

Pictura interioarã realizatã în 1785 de cãtre pictorii iconari Radu Munteanu şi Nicolae Man atestã prin inscripţii, în naos şi altar, cã biserica a fost ctitoritã de Grigore Man şi soţia sa. Aceasta se mai pãstreazã doar în naos şi pronaos. Temele picturii sunt din Vechiul şi Noul Testament.

Ea este atestatã prin inscripţiile chirilice pãstrate în altar: „În anul 1785 aceastã sfântã bisericã s-a zugrãvit în zilele prea înaltului împãrat Iosif al II-lea…”.

Pe boltã sunt reprezentate scene din Genezã (Facerea lui Adam, Facerea Evei, Adam şi Eva înşelaţi de şarpe, Izgonirea din Rai).

Dintre numeroasele icoane vechi ale bisericii se remarcã Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, având chipurile şi nimburile lucrate într-un relief pronunţat şi având inscripţia 1787.

În anul 1834 un iconar necunoscut a repictat tavanul pronaosului şi bolta naosului, reuşind sã întregeascã într-o armonioasã alcãtuire imaginea de ansamblu a picturii interioare.

Restaurãrile realizate în perioada 1960-1961 au redat bisericii trãinicie prin refacerea fundaţiei şi schimbarea duşumelelor şi acoperişului.

Monumentalitatea acestei biserici este datã de simplitatea ei, de silueta şi limbajul ornamental, de concepţia şi realizarea tehnicã, demonstrând încã o datã genialitatea meşterilor români.

Timbrul emisiunii de mãrci poştale, cu valoarea nominalã de 8,10 lei, ilustreazã Biserica de lemn din Rogoz, valorizând frumuseţea ecleziasticã, cultura naţionalã şi tradiţiile locurilor pitoreşti.

Fidelã misiunii sale de a promova monumente istorice unice din ţara noastrã, Romfilatelia sãrbãtoreşte aniversarea a trei secole şi jumãtate de la începerea construcţiei Bisericii de lemn din Rogoz prin realizarea unei emisiuni de mãrci poştale.

Bisericile de lemn sunt unanim recunoscute pentru simplitatea şi echilibrul volumelor, dar şi al proporţiilor, ele fiind considerate realizãri tehnice şi artistice de mare valoare.

În lista Patrimoniului Mondial UNESCO sunt incluse opt biserici de lemn care au fost construite între secolele XIV şi XVIII (Ieud-Deal, Poienile Izei, Budeşti-Josani, Rogoz, Bârsana, Surdeşti, Deseşti şi Plopiş).

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Rogoz, construitã în 1663, la doi ani de la invazia tãtarilor din 1661, se aflã pe valea râului Lãpuş, în satul cu acelaşi nume şi reprezintã un exemplu elocvent al talentului artiştilor care au folosit tehnici tradiţionale pentru a realiza din lemnul secular o adevãratã capodoperã.

Prima atestare documentarã a satului este din anul 1488 sub denumirea de „Rogos”, acesta fãcând parte din domeniul cetãţii Ciceului, ce a aparţinut lui Ștefan cel Mare şi, ulterior, celorlalţi domnitori ai Moldovei.

Tradiţia spune cã ea a fost ridicatã din douã lemne, iar pe fundaţia scundã din piatrã se înalţã pereţi din grinzi masive de ulm.

Printr-o adevãratã minune, biserica a supravieţuit focului pus de tãtari în anul 1717 când alte zeci de biserici şi sate au fost transformate în cenuşã.

Originalitatea acestei biserici este datã de pronaosul poligonal, naosul dreptunghiular şi absida altarului în retragere, poligonalã cu şapte laturi.

În exterior biserica este bogat decoratã cu motive precreştine, predominând motivul frânghiei şi al rozetelor. Acoperişul este asimetric, înalt, piramidal, iar turnul-clopotniţã este pãtrat. Camera clopotelor este deschisã, având stâlpi şi arcade.

La vest de intrare, o cruce cioplitã este aplicatã pe toatã înãlţimea peretelui bisericii.

Pictura interioarã realizatã în 1785 de cãtre pictorii iconari Radu Munteanu şi Nicolae Man atestã prin inscripţii, în naos şi altar, cã biserica a fost ctitoritã de Grigore Man şi soţia sa. Aceasta se mai pãstreazã doar în naos şi pronaos. Temele picturii sunt din Vechiul şi Noul Testament.

Ea este atestatã prin inscripţiile chirilice pãstrate în altar: „În anul 1785 aceastã sfântã bisericã s-a zugrãvit în zilele prea înaltului împãrat Iosif al II-lea…”.

Pe boltã sunt reprezentate scene din Genezã (Facerea lui Adam, Facerea Evei, Adam şi Eva înşelaţi de şarpe, Izgonirea din Rai).

Dintre numeroasele icoane vechi ale bisericii se remarcã Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, având chipurile şi nimburile lucrate într-un relief pronunţat şi având inscripţia 1787.

În anul 1834 un iconar necunoscut a repictat tavanul pronaosului şi bolta naosului, reuşind sã întregeascã într-o armonioasã alcãtuire imaginea de ansamblu a picturii interioare.

Restaurãrile realizate în perioada 1960-1961 au redat bisericii trãinicie prin refacerea fundaţiei şi schimbarea duşumelelor şi acoperişului.

Monumentalitatea acestei biserici este datã de simplitatea ei, de silueta şi limbajul ornamental, de concepţia şi realizarea tehnicã, demonstrând încã o datã genialitatea meşterilor români.

Timbrul emisiunii de mãrci poştale, cu valoarea nominalã de 8,10 lei, ilustreazã Biserica de lemn din Rogoz, valorizând frumuseţea ecleziasticã, cultura naţionalã şi tradiţiile locurilor pitoreşti.

Data Aparitie:2013-09-27

Cea care avea sã fie supranumitã „mãiastra cântecului popular românesc” sau „privighetoarea din Livada cu duzi”, Maria Tãnase a debutat pe scenã la vârsta de 21 de ani, în 1934, sub pseudonimele Elise Lamé şi Mary Atanasiu alãturi de trupa de revistã muzicalã Cãrãbuş Expres.

Înzestratã cu un talent artistic excepţional, Maria Tãnase şi-a perfecţionat mãiestria printr-o colaborare directã cu renumiţi folclorişti, compozitori, dirijori şi virtuozi instrumentişti din România.

Întâlnirea renumitei cântãreţe cu folcloristul Harry Brauner (aprilie 1935) i-a deschis o preţioasã colaborare cu marele etnomuzicolog Constantin Brãiloiu care a recomandat-o casei de discuri austriece Columbia – His Master’s Voice.

În anul 1937, Maria Tãnase a repurtat un binemeritat succes internaţional, ca reprezentantã a cântecului românesc, la Expoziţia Mondialã de la Paris.

Debutul radiofonic la emisiunea de radio Ora Satului (20 februarie 1938), în compania tarafului Ion Matache, a marcat începutul unei strãlucite cariere artistice atât în ţarã, cât şi în strãinãtate.

Formaţii cunoscute publicului larg, cum au fost cele conduse de violoniştii celebri Petricã Moţoi, Victor Predescu, Grigoraş Dinicu, Vasile Julea, Nicu Stãnescu, Ionel Budişteanu, Ionel Banu sau de naistul Fãnicã Luca, au avut colaborãri încununate de succes cu deja mult-apreciata Maria Tãnase.

La 24 septembrie 1938, scena Teatrului de Revistã Alhambra a prezentat publicului debutul Mariei Tãnase în calitate de artistã – cu calitãţi actoriceşti şi muzicale de vedetã – în spectacolul Constelaţia Alhambrei.

În paralel cu spectacolele de teatru, Maria a cântat la restaurantele Neptun, Luxandra, Parcul ARO, Luther, Continental, „Prisma-naltã” din Piaţa Obor, Hanul Ancuţei, fiind invitatã des sã contribuie definitoriu, ca solistã, în concerte cu public numeros, desfãşurate la Ateneul Roman, Sala Dalles, alte sãli din capitalã şi din marile oraşe ale ţãrii, afirmându-şi necontenit marea dragoste pentru publicul român.

Primãvara anului 1939 marcheazã un eveniment principal din viaţa cântãreţei: Expoziţia Universalã de la New York. Înainte de plecarea peste Ocean, restaurantul Luxandra Parc a oferit publicului bucureştean o cinã de rãmas bun, cu participarea orchestrei lui Victor Predescu. Meniul, amuzant, pregãtit pentru oaspeţi, înscria în lista sa urmãtoarele: Țuicã de Vãleni adusã cu Trenule maşinã micã, Nisetru rece preparat dupã reţeta Habar n-ai tu, Pui stropit cu mujdei de Maria neichii, Mãrie, Muşchi de vacã împãnat de Mãrioara de la Gorj, Cafea cu rom Hop lele, hop!. Printre admiratorii prezenţi la aceastã searã de rãmas bun se regãseau Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Geo Bogza, Ion Vasilescu, Ion Pillat şi mulţi alţii.

Ajunsã la Pavilionul României de la New York, Maria Tãnase a cântat cu orchestra lui Grigoraş Dinicu în faţa oficialitãţilor americane, alãturi de care mai erau prezenţi George Enescu, prof. Dimitrie Gusti, Jascha Heifetz şi Constantin Brâncuşi.

Revenitã în ţarã, Maria Tãnase şi-a reluat activitatea artisticã la Teatrul de Revistã Alhambra, unde a abordat şi muzicã de jazz, prezentând în decembrie 1939, la Radio Bucureşti, Cântece populare în ritm de jazz.

În numeroase emisiuni de la Radio Bucureşti, multe dintre ele difuzate în direct, „pe viu”, Maria Tãnase şi-a manifestat pasiunea pentru interpretarea cântecelor de lume din Bucureştiul vechi, din vremea culegãtorului cântãreţ Anton Pann, a primului nostru cronicar muzical Nicolae Filimon, din atmosfera popularã urbanã în care au trãit şi creat clasicii literaturii române: Ion Creangã, Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Ioan Slavici s.a.m.d. Tot Maria Tãnase a interpretat compoziţii vibrante, inspirate de melosul folcloric românesc şi destinate Bucureştiului numit în perioada interbelicã „Micul Paris”.

Prima ieşire într-un turneu artistic european şi oriental a avut loc în Turcia (martie 1941), unde a fost prezentã în Melody Revue şi Cocktail Revue pe scena Teatrului de varã Taxim Gazinozu din Istanbul şi Ankara. Dupã douã luni de spectacole, primarul Istanbulului a declarat-o pe Maria Tãnase „cetãţean de onoare” al oraşului.

Angajatã din anul 1942 la Café Wilson din Bucureşti, alãturi de pianistul Leonida Petrescu şi orchestra lui Victor Predescu, Maria Tãnase atrãgea toate marile personalitãţi strãine care concertau la Ateneul Român. Este cunoscut faptul cã dirijorul Ionel Perlea şi pianistul german Walter Gieseking au urmãrit o searã întreagã programul cunoscutei interprete.

Încântat de „farmecele” Mariei Tãnase, poetul Tudor Arghezi decreta în stilul sãu caracteristic: „Cine calcã silaba româneascã, stihul şi cântarea, ca subtila Tãnase? Diavolul? Nici el!“.

Un alt debut, cel al Mariei Tãnase în operetã, pe scena Teatrului Alhambra din Bucureşti, a avut loc în anul 1944 sub bagheta lui Egizio Massini şi avându-l ca partener pe Ion Dacian. A urmat o altã surprizã: debutul în teatru în piesa Cadavrul viu a lui Lev Tolstoi, dupã care urmeazã un rol în piesa Horia a lui Mihail Davidoglu.

Începând cu anul 1945, dupã mai multe spectacole muzicale şi roluri jucate, a decis sã-şi continue cariera la Teatrul de Estradã, devenit Teatrul de Revistã Constantin Tãnase. Cu toate acestea, nu a renunţat la colaborãrile cu orchestre cunoscute precum „Periniţa”, „Doina Argeşului”, „Taraful Gorjului”, „Doina Moldovei”, „Flacãra Prahovei” şi „Doina Banatului” („Lazãr Cernescu”) din Caransebeş.

A cochetat cu filmul scriind chiar scenarii. Dupã un episod din filmul documentar România au urmat Se aprind fãcliile (1956), Ciulinii Bãrãganului (1957/1958) şi Prin Bucureştii de ieri şi de azi (1958).

Cu orchestra din Târgu-Jiu, Doina Gorjului, unde se transferase ca folcloristã în anul 1962, a susţinut ultimul sãu concert la Hunedoara, la 1 mai 1963.

Pentru meritele sale artistice, Maria Tãnase a fost distinsã cu Premiul de Stat (1955), cu titlul de Artistã Emeritã (1957) şi cu Marele Premiu al Discului decernat de Academia „Charles Cros” din Paris (post-mortem, 1965). Radioul, Televiziunea, Electrecord-ul şi Cinematografia au susţinut cariera artisticã fulminantã a Mariei Tãnase înregistrând cu ea peste 120 de melodii de folclor, prelucrãri de muzicã popularã, romanţe, cuplete de revistã şi creaţii de muzicã uşoarã româneascã, interviuri, emisiuni şi secvenţe filmate. Însã, repertoriul muzical al Mariei Tãnase a fost mult mai mare, însumând aproximativ 400 de cântece din toate regiunile României, la care se adaugã unele melodii cântate în limbile francezã, turcã, cupletele de revistã muzicalã şi creaţiile dedicate marii artiste de cãtre compozitorii de muzicã uşoarã româneascã, printre care Petre Andreescu, Ion Vasilescu, Elly Roman, Henry Mãlineanu, Gherase Dendrino, Aurel Giroveanu şi Temistocle Popa.

Cântãreaţã de excepţie şi o actriţã de o surprinzãtoare naturaleţe, Maria Tãnase a rãmas imposibil de imitat. Despre figura ei fascinantã, diplomatul şi scriitorul Valentin Lipatti scria: „ochii mari de otravã şi un trup de o zvelteţe juvenilã. Întreaga ei fãpturã era asemenea unei salamandre mitologice, coborâte dintr-un basm românesc pe jumãtate pãgân”.

Doborâtã de o boalã necruţãtoare în anul 1963 (22 iunie), interpretã inconfundabilã, cu o uriaşã capacitate de comunicare cu publicul, Maria Tãnase rãmâne, dupã o jumãtate de veac de la dispariţie, o prezenţã vie a unicitãţii în tezaurul folclorului românesc pe care l-a stãpânit cu o autoritate profesionalã exemplarã.

În acest context, Romfilatelia, promotoare a valorilor şi personalitãţilor româneşti, introduce în circulaţie o emisiune de mãrci poştale, dedicatã aniversãrii unui secol de la naşterea Mariei Tãnase, artistã complexã şi reprezentativã a culturii muzicale şi spiritualitãţii româneşti, interpretã de geniu, dupã unii muzicologi, a cântecului autentic românesc.

Intitulatã sugestiv „Maria Tãnase – 100 de ani de la naştere”, emisiunea filatelicã jubiliarã prezintã scene din viaţa şi cariera artisticã extraordinarã a cântãreţei, cãreia îi datorãm în bunã parte renumele cântecului popular românesc peste hotarele ţãrii.

Aducem mulţumirile noastre Societãţii Române de Radiodifuziune, precum şi Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale.

Data Aparitie:2013-09-25

La 31 martie 1882 a fost încheiat contractul pentru realizarea planurilor edificiului care urma sã devinã Palatul Bãncii Naţionale a României. Arhitecţii francezi Albert Galleron şi Cassien Bernard au predat planurile definitive la începuturile lui aprilie 1883.

Rolul determinant în realizarea tuturor activitãţilor legate de construcţia mãreţului edificiu l-a avut Eugeniu Carada, „o legendã vie” prezentã în toate etapele celei mai importante instituţii bancare a României.

„Prin cunoştinţele sale întinse şi competenţa sa, prin activitatea sa neobositã, prin puterea sa de muncã, inteligenţã şi practicã, Eugeniu Carada a contribuit mai mult ca toţi la progresele realizate de Banca Naţionalã a României şi a lucrat din toate puterile sale pentru ridicarea instituţiei noastre la locul pe care îl ocupã”, este textul omagial dedicat lui Eugeniu Carada de cãtre Consiliul de Administraţie al Bãncii Naţionale a României.

Director al Bãncii Naţionale din anul 1883 pânã în anul 1910, Eugeniu Carada s-a implicat efectiv în complexa activitate de edificare, fiind prezent, începând cu anul 1884 când s-a pus piatra de temelie a Palatului, la tot ce a însemnat materializarea proiectelor arhitecţilor francezi.

Aşa cum spune unul dintre biografii sãi, Mihail Romaşcanu, „tot timpul cât au durat lucrãrile, Carada le-a condus cu o preocupare de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verfica preţurile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrãrilor şi cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se fãcea nimic fãrã aprobarea lui”.

Ca o recunoaştere a meritelor deosebite ale celui care a fost sufletul modernizãrii instituţiei Bãncii Naţionale a României, la 17 februarie 1924 a fost inaugurat un monument comemorativ, amplasat în colţul Palatului, la intersecţia strãzii Lipscani cu strada Eugeniu Carada. Bustul lui Carada era aşezat pe un piedestal–platformã decorat cu basoreliefuri şi figuri alegorice. Toate piesele erau turnate din bronz. Grupul statuar a fost realizatde sculptorul Ernest-Henri Dubois, iar piedestalul şi basoreliefurile decorative aparţin sculptorului Dimitrie Mãţãoanu. Ansamblul statuar a fost demolat de regimul comunist în anul 1948. Astãzi putem vedea replica ansamblului pe vechiul loc, replicã realizatã cu mãiestrie de sculptorul Ioan Bolborea.

Personajele alegorice, a cãror privire este îndreptatã cãtre bustul lui Eugeniu Carada, par a fi personificarea „recunoştinţei” pentru actele de caritate ale celui care a reprezentat personalitatea cea mai cunoscutã din lumea bancarã a epocii (acte de caritate axate prioritar pe instruirea tinerilor sãraci) şi a „istoriei” care îi transcrie în filele ei faptele sale de mare valoare pentru semeni.

Faţada principalã a Palatului Bãncii Naţionale a României, realizatã din piatrã de Rusciuc, este evidenţiatã atât prin înãlţimea maiestuoasã, cât şi prin atenţia specialã acordatã întregii decoraţiuni. La fiecare colţ, volumul compact este marcat de câte un pavilion de formã pãtratã, cu aspect de turn, ce conferã forţã şi robusteţe construcţiei.

Spaţiile laterale ale acestor pavilioane adãpostesc patru statui decorative, realizate în ronde-bosse, care pun în evidenţã etajul nobil. Cele patru sculpturi sunt operele lui Ion Georgescu (1856-1898) şi Ștefan Ionescu Valbudea (1859-1918), doi dintre cei mai reprezentativi artişti români ai epocii şi înfãţişeazã patru personaje alegorice, care reprezintã Justiţia (zeiţa Iustitiala romani) şi Agricultura (zeiţa Ceres la romani), plasate lateral, iar central se aflã Comerţul (zeul Mercur la romani) şi Industria (zeul Vulcan la romani). Simbolistica lor comunicã programul asumat de Banca Naţionalã a României de a susţine economia naţionalã.

Elementul decorativ central al faţadei, susţinut de patru coloane corintice elansate, este înãlţat printr-un grup sculptural alcãtuit din douã personaje (un bãrbat şi o femeie), care încadreazã lucarna în care se aflãun ceas. Se presupune cã autorul acestui grup statuar a fost sculptorul Athanasie Constantinescu. Putem bãnui cã cele douã personaje alegorice ar reprezenta alte douã zeitãţi romane: Minerva (zeiţa înţelepciunii) şi Apollo (zeul luminii şi al artelor).

Mãrcile poştale ale emisiunii reproduc imaginile statuilor, astfel: 2,00 lei – Justiţia, 3,30 lei – Comerţul, 3,60 lei – Industria şi 4,50 lei – Agricultura. Marca poştalã cu valoarea nominalã de 8,10 lei, reprodusã pe coliţa emisiunii, prezintã imaginea bustului lui Eugeniu Carada din ansamblul statuar al sculptorului Ioan Bolborea.

Aducem mulţumiri conducerii Bãncii Naţionale a României pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale.

Data Aparitie:2013-09-20