„De când România şi-a întrupat Dobrogea prin vitejia ostaşilor sãi în rãsboiul neatârnãrei şi s´a fãcut stãpânã la ţãrmul Mãrei Negre, gândirea Ne-a fost într´una pironitã la mijloacele de a înlesni exportul ţãrei, în tot cursul anului.
În scop de a deschide României cãile nesfârşite ale mãrilor, am împreunat cele douã maluri ale Dunãrei, dintre Feteşti şi Cerna-Vodã, ridicând mãreţul pod «Regele Carol I», iar în anul mântuirei 1896, am pus temelia portului Constanţa, a cãrui inaugurare o serbãm astãzi. De atunci, treptat cu mijloacele de care s´a dispus, Am avut grija, înainte de toate, de a asigura isprãvirea lucrãrilor pentru exportul cerealelor şi al petrolului, cari reprezintã 85 la sutã din exportul ţãrei.
Nãdãjduind cã Dumnezeu va hãrãzi României linişte şi îmbelşugare ca sã putem isprãvi, cât mai curând portul întreg, menit sã slujiascã la propãşirea economicã a scumpei Noastre patrii, astãzi în a douãzeci şi şaptea zi a lunei septemvrie din anul mântuirei 1909 şi al patruzeci şi treilea al Domniei Mele, am inaugurat asemenea prima magazie de cereale, din cele patru ce se clãdesc şi instalaţia pentru exportul petrolului.“
(Regele Carol I, Portul Constanţa, 27.09.1909)
Acesta a fost discursul fondatorului României moderne, Regele Carol I, la inaugurarea celui mai mare port al ţãrii – Constanţa. Alãturi de Rege, la acest eveniment au mai participat Regina Elisabeta, Principele Ferdinand, moştenitorul tronului şi Principesa Maria, miniştrii, preşedinţii şi vice-preşedinţii Corpurilor legiuitoare, reprezentanţi ai clerului.
Inaugurate în 1896, lucrãrile de construcţie şi modernizare a Portului Constanţa au durat aproape 13 ani. Începând cu anul 1899, conducerea lucrãrilor a fost preluatã de inginerul Anghel Saligny care devine directorul general şi şeful de proiect al portului. Astfel, s-au efectuat lucrãri de dragaj, au fost ridicate digul de larg, cel de intrare, cel de sud şi cheiurile, au fost construite 6 bazine, rezervoarele de petrol şi silozurile.
În piatra de temelie a Portului a fost depus, de cãtre Regele Carol I, documentul care consfinţea „întemeierea unui port la ţãrmurile vechiului Pont Euxin, unde din veacurile cele mai îndepãrtate comerţul a gãsit un loc de adãpost, unde atâtea monumente istorice ne aduc aminte vechea dominaţie a strãmoşilor noştri romani şi unde s-a sfârşit poetul Ovidiu“.
La numai doi ani de la inaugurare, în portul Constanţa au fost operate peste 1,4 milioane tone de mãrfuri.
În perioada interbelicã se adaugã platformei portuare noi elemente de infrastructurã cum ar fi clãdirea administraţiei portuare, bursa, uscãtoria de porumb şi docul plutitor. În 1937 traficul atingea 6,2 milioane tone mãrfuri, cifrã care situa Constanţa între primele porturi europene.
Dupã mai bine de 30 de ani, în 1968, au fost demarate lucrãrile de extindere a portului cãtre partea sudicã.
În dezvoltarea portului, un rol important l-a avut construirea Canalului Dunãre – Marea Neagrã, inaugurat în anul 1984.
Vârful de trafic al portului a fost înregistrat în anul 1988 când au fost operate 62,3 milioane tone mãrfuri.
În prezent, portul Constanţa – cel mai mare port al Mãrii Negre şi printre primele în Europa – are o suprafaţã totalã de peste 3.600 ha aproape egal distribuite pe suprafeţe de uscat şi acvatoriu.
Cele douã diguri situate în partea de nord (peste 8.300 m) şi în partea de sud (peste 5.500 m), adãpostesc portul creând condiţiile de siguranţã pentru activitãţile portuare.
Portul Constanţa are o capacitate de operare anualã de peste 120 milioane tone, fiind deservit de 156 de dane, din care 140 sunt operaţionale. Lungimea totalã a cheiurilor este de peste 29 km, iar adâncimile variazã între 7 şi 19 m, permiţând accesul navelor cu capacitatea de pânã la 220.000 tdw. La acestea se adaugã terminalul de containere şi cel de pasageri.
Astãzi Portul Constanţa este placa turnantã a rutelor comerciale care fac legãtura între pieţele ţãrilor din Europa Centralã şi de Est, care nu au ieşire la mare, cu Zona Transcaucazianã, Asia Centralã şi Orientul Îndepãrtat.
Cu prilejul centenarului inaugurãrii Portului Constanţa, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mãrci poştale „Portul Constanţa – 100 de ani de la inaugurare“.
Imaginea de fundal a blocului de douã timbre reprezintã o premierã filatelicã, fiind prima imagine din satelit ilustratã pe un astfel de produs filatelic românesc.
Aducem mulţumiri Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Maritime“ S.A., Constanţa şi Muzeului Marinei Române din Constanţa pentru sprijinul acordat la realizarea emisiunii de mãrci poştale.
Data Aparitie:2009-12-23
La puţin timp dupã ce Statul Israel şi-a proclamat independenţa, în mai 1948, România a recunoscut acest fapt. Astfel, România a devenit una din primele ţãri care au recunoscut Statul Israel, iar relaţiile diplomatice s-au stabilit în luna iunie a aceluiaşi an.În afara spectrului politic, la baza relaţiilor româno-israeliene stau legãturi culturale şi istorice. Imnul naţional al Statului Israel, Hatikva (Speranţa), are unele „influenţe“ româneşti. Se spune cã Naphtali Herz Imber a început sã scrie cuvintele încã de la Iaşi din anii 1876-1878. Mai mult chiar, unii spun cã muzica imnului se bazeazã pe cântecul popular românesc „Carul cu boi“.
Este important de menţionat cã primul ambasador plenipotenţiar israelian acreditat la Bucureşti a fost celebrul pictor Reuben Ruvin, originar din România.
În perioada 2008-2009, Statul Israel organizeazã o serie de manifestãri legate de marcarea a 60 de ani de la redobândirea independenţei şi de relaţii diplomatice neîntrerupte cu România.
În acest context, Romfilatelia şi Administraţia Poştalã a Statului Israel au realizat aceastã emisiune comunã dedicatã întemeietorului Primului Teatru Idiş din Lume, Avram Goldfaden (1840-1909).
„Întâmplarea a vrut sã întemeiez teatrul evreiesc în România, o ţarã cu o populaţie evreiascã ce nu avea idee de literatura dramaticã… Hrana fizicã şi spiritualã a publicului nostru de atunci consta într-un pãhãrel bun de Odobeşti şi din cântece evreieşti.“ (Avram Goldfaden)
Nãscut în 1840 în orãşelul Staro-Konstantin (Rusia), Avram Goldfaden va frecventa heder-ul (şcoala tradiţionalã evreiascã pentru copii). Va învãţa germana, rusa dar şi muzica.
În 1866 terminã şcoala rabinicã din Simferopol, unde va lucra ca profesor, plecând ulterior la Odessa, unde locuieşte în casa unui unchi. Tot în 1866 publicã primul sãu volum de versuri în idiş.
În perioada cât a stat la Odessa îl cunoaşte pe poetul de limbã ebraicã Eliahu Mordehai Werbel cu a cãrui fiicã se va cãsãtori.
În 1869 îi apare volumul „Evreica“ al cãrui cuprins insereazã şi primele sale piese de teatru în idiş „Cele douã vecine“ şi „Mãtuşa Zose“. Pleacã la Munchen în 1875 cu gândul de a studia medicina, dar va renunţa în scurt timp la aceasta.
Dupã o scurtã perioadã petrecutã la Cernãuţi, Golfaden pleacã la Iaşi, chemat de Iţhak Librescu care-l va convinge sã editeze un ziar şi totodatã sã prezinte mici spectacole într-un local, Goldfaden fiind deja cunoscut datoritã cântecelor sale interpretate prin cârciumile frecventate de evrei din oraşele prin care trecuse.
Apariţia lui Goldfaden la Iaşi a produs o puternicã impresie cãci personalitatea sa teatralã însemna totul, el fiind autor, actor, muzician, regizor şi director. Goldfaden era un teatru întreg.
România, Iaşi, 19 august 1876, grãdina lui Șimen Mark, la „Pomul Verde“- locul unde a luat naştere primul teatru în limba idiş din lume a cãrui primã cronicã a fost scrisã de nimeni altul decât de poetul naţional, Mihai Eminescu în „Curierul de Iaşi“ (vineri, 20 august 1876).
„Într-o grãdinã pe uliţa mare s-a deschis un mic teatru de varã, în care se joacã în limba evreiascã… Trupa compusã din vreo şase inşi (toţi bãrbaţi) are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viaţa casnicã şi religioasã a evreilor. Astfel, joi, în 19 august, s-a jucat: 1) „Lumea ca un paradis“(cântecel satiric); 2) „Filosoful amorezat şi hasidul (habotnicul) luminat“ (dialog); 3) „Socrul şi ginerele“; 4) „Fişel harabagiul cu rândaşul sãu Sidr“(comedie). Despre piese avem puţine de spus- ele nu prezintã vreun mare interes, dar jocul actorilor a fost excelent… Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) şi figurã plãcutã. Ariile sunt evreieşti, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine.“
Începând cu acelaşi an, Goldfaden organizeazã turnee cu trupa sa de teatru la Odessa, Brãila, Galaţi, Botoşani, iar la Bucureşti ajunge în 1877, unde joacã pe scena permanentã a salonului „Lazãr Cafegiu“ de pe Calea Vãcãreşti.
O colaborare strânsã în domeniul teatral românesc, a avut-o cu Ion Ghica, Directorul General al Teatrelor din acea perioadã.
Sankt Petersburg, Varşovia, Paris, Lvov sunt doar câteva din oraşele unde Goldfaden s-a fãcut cunoscut prin talentul sau atât de scriitor cât şi de actor.
Ajuns la New York, în 1887, acolo unde erau deja toţi foştii pionieri ai teatrului evreiesc din România, Goldfaden organizeazã o trupã de teatru cu care pune în scenã la „Romanian Opera House“ piesa „Trompeta fermecatã“.
Pleacã din nou în Europa de unde, dupã mai multe peregrinãri prin capitalele bãtrânului continent, se reîntoarce la New York în 1905 unde va scrie, pentru tinerii vorbitori de limbã ebraicã, piesa „David în Rãzboi“, pe care o pune chiar el în scenã, pe muzicã proprie. În martie 1906 are loc premiera acestei piese, primul spectacol în limba ebraicã jucat în America.
Pe 25 decembrie 1907, tot la New York, are loc la „People’s Theatre“, în regia lui Boris Tomaşevski, premiera piesei lui Goldfaden „Bel Ami“, piesã muzical-naţionalã în 4 acte, pe muzica lui H. Friedzel, iar cupletele pe muzica lui Mogulescu. Primitã cu aplauze furtunoase, entuziasm şi cronici favorabile, aceasta a fost ultima piesã la ale cãrei prime cinci spectacole a fost prezent şi Goldfaden.
Pe 9 ianuarie 1908, Avram Goldfaden, pãrintele primului teatru în limba idiş şi cel care a semnat actul de naştere al musicalului american, a pãrãsit spectacolul lumii, fiind înmormântat în cimitirul evreiesc „Washington Cemetery“. Cortegiul funerar a fost impresionant: peste 75 000 de persoane, circulaţia a fost blocatã în Manhattan, iar câteva sute de poliţişti au menţinut ordinea.
Socotindu-l un „Shakespeare“ evreu, ziarul Times din 12 ianuarie 1908 scria: „De când Italia a declarat doliu naţional la moartea poetului Carduci, nici un poet n-a mai avut parte de o înmormântare ca Avram Goldfaden.“
Avram Goldfaden rãmâne o personalitate marcantã a teatrului mondial, lãsând în urma sa peste 60 de piese, multe dintre ele jucându-se şi acum.
Și dacã ar trebui sintetizatã viaţa şi opera lui Avram Goldfaden în doar douã fraze, cele mai nimerite ar fi cele gãsite în „Memoriile“ sale: „ …Aţi râs cu poftã şi v-aţi distrat ascultând glumele mele, iar eu, privindu-vã simţeam cã-mi plânge inima. Acuma, fraţilor, v-am dat o dramã, o tragedie desprinsã din viaţã, plângeţi şi voi – iar inima mea se va bucura!“
Pentru consultanţa documentarã acordatã la realizarea acestei emisiuni filatelice aducem mulţumiri Ambasadei Statului Israel la Bucureşti, Federaţiei Comunitãţilor Evreieşti din România şi Asociaţiei Evreilor din Iaşi.
Data Aparitie:2009-11-26
Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mãrci poştale „Facultatea de Drept a Universitãţii din Bucureşti – 150 de ani“.În urmã cu 150 de ani, la 25 noiembrie 1859, prin decretul nr. 519, semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Drept din Bucureşti devenea instituţie independentã.
Dar istoria învãţãmântului din Bucureşti începe încã din perioada lui Constantin Brâncoveanu, Domnitor al Țãrii Româneşti care, în 1694, fonda la Bucureşti Academia Domneascã de la Sf. Sava, la îndemnul stolnicului Constantin Cantacuzino, ilustru cãrturar umanist cu studii la Padova.
Apoi, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti, în perioada 1776-1779, sunt construite noi localuri pentru Academie.
În 1818, cãrturarul transilvãnean Gheorghe Lazãr creeazã Școala de la Sfântul Sava, cu predare în limba românã.
În 1832 are loc reforma şcolarã a lui Petrache Poenaru, la Colegiul Naţional Sf. Sava fiind create cursuri superioare juridice şi ştiinţifice.
Odatã cu Reforma învãţãmântului, din 1850, sunt dezvoltate cursurile superioare cu caracter juridic şi ştiinţific, iar patru ani mai târziu iese prima promoţie de jurişti.
La 25 noiembrie 1859, Facultatea de Drept devine instituţie independentã, primul sãu decan fiind Constantin Bosianu.
La 4/16 iulie 1864, prin Decretul nr. 765, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobã înfiinţarea Universitãţii din Bucureşti, prin reunirea celor trei facultãţi existente: Facultatea de Drept, Facultatea de Știinţe şi Facultatea de Litere şi Filozofie.
Din 1864, anul înfiinţãrii, Universitatea din Bucureşti a contribuit şi contribuie în mod decisiv la dezvoltarea şi modernizarea învãţãmântului, ştiinţei şi culturii româneşti.
Facultatea de Drept a avut la începuturile ei 9 catedre, 9 profesori şi 30 de studenţi. În primii ani universitari, disciplinele predate au fost: dreptul roman, dreptul civil român şi procedura dreptului civil, dreptul penal român şi procedura dreptului penal, dreptul comercial, dreptul constituţional, dreptul administrativ şi economia politicã. Durata studiilor era de 4 ani.
În anul 1908 a fost decernat primul titlu de Doctor în Drept.
Datoritã numãrului mare de studenţi înmatriculaţi la Facultatea de Drept, necesitatea unui nou sediu pentru aceasta a devenit stringentã. Astfel, în deceniul al IV-lea al secolului XX, la iniţiativa decanului de atunci, Nicolae Basilescu şi cu sprijinul Regelui Carol al II-lea şi al ministerului de resort, între 1934-1936, a fost construit actualul Palat al Facultãţii de Drept, dupã un proiect al arhitectului Petre Antonescu, membru al Academiei Române, construcţie care a devenit unul din reperele de pe harta monumentelor istorice ale Bucureştiului.
Statuile faţadei palatului, care îi reprezintã pe marii jurişti ai antichitãţii Lycurg, Solon, Cicero, Papinian, precum şi împãratul Iustinian, au fost realizate de sculptorii Ion Jalea şi Ion Georgescu.
În întreaga sa istorie de 150 de ani, Facultatea de Drept din Bucureşti s-a dovedit a fi una din cele mai valoroase instituţii de învãţãmânt juridic din România, profesorii şi absolvenţii sãi contribuind în mod esenţial la dezvoltarea culturii juridice şi a culturii naţionale, în general, precum şi la dezvoltarea democraticã a societãţii româneşti.
Aducem mulţumiri pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale conducerii Facultãţii de Drept a Universitãţii din Bucureşti.
Data Aparitie:2009-11-25
„Începutul şi sfârşitul mântuirii este dragostea.“(Sf.Antonie cel Mare)
Aşa cum v-a obişnuit, în fiecare an de Crãciun, Romfilatelia introduce în circulaţie o emisiune de mãrci poştale dedicatã acestei Sãrbãtori a Naşterii Domnului.
Emisiunea de mãrci poştale Crãciun 2009 are ilustratã imaginea icoanei Naşterea Domnului din Biserica Buna Vestire – Sfântul Antonie cel Mare – „Curtea Veche“ – Bucureşti.
Aflatã în fosta incintã a vechii Curţi Domneşti, Biserica Buna Vestire – Sfântul Antonie cel Mare – „Curtea Veche“ – este cel mai vechi edificiu de cult al Bucureştiului pãstrat pânã în prezent. A fost construitã la sfârşitul celei de a doua domnii a lui Mircea Ciobanu în jurul anului 1559, dupã cum se spune în pisania, pusã în 1715 de Ștefan Cantacuzino, deasupra uşii de intrare cã „din temelia ei iaste ziditã de bãtrânul Mircea vodã“. Ctitorul lãcaşului de cult a fost îngropat în aceastã bisericã. Distrusã parţial de un incendiu în 1847, biserica începe a fi reparatã doi ani mai târziu dupã proiectul arhitectului austriac
I. Schlatter, aspectul exterior al monumentului luând o înfãţişare neogoticã. Se reface turla, se adaugã un mic pridvor, se demoleazã capelele laterale. Pictura a fost refãcutã în ulei, în 1852, de Constantin Lecca. Prima restaurare are loc în 1914, iar cea de-a doua, între anii 1928-1935, coordonatã de arhitectul Horia Teodoru care a redat monumentului întru totul înfãţişarea şi strãlucirea originalã, rãmasã pânã în prezent.
Hramul Bisericii, Buna Vestire, a fost dat de Mircea Ciobanu, iar dupã incendiul din 1847, Biserica a primit şi cel de-al doilea hram, Sfântul Antonie cel Mare.
Sfântul Pãrinte Antonie s-a nãscut la Come, în Egipt, în anul 251. Pãrinţii sãi, ţãrani creştini înstãriţi, au murit pe când el avea 18 de ani. Auzind în bisericã cuvântul Evangheliei, şi-a împãrţit averea la sãraci şi s-a retras în singurãtate.
Timp de 20 de ani, între 285 şi 306, se aşeazã într-o fortãreaţã pãrãsitã, pe malul drept al Nilului. Dupã aceastã perioadã de ascezã el devine pãrintele spiritual al multor cãlugãri din diferite zone monastice din deşerturile Egiptului, cele mai vestite fiind Nitria şi Schitia.
În jurul anului 312 se instaleazã pe muntele Kolzim (Qolzum), aproape de malul Mãrii Roşii, unde s-a ridicat o mãnãstire.
Pânã la moartea sa, în 356, nu pãrãseşte acest loc decât pentru a se întâlni cu discipolii sãi şi pentru a face o cãlãtorie la Alexandria pentru a-l susţine în apãrarea ortodoxiei pe Sfântul Atanasie cel Mare, ucenicul sãu. Acesta, dupã moartea sfântului Antonie, va scrie cartea „Viaţa lui Antonie“, scriere ce va deveni ulterior unul dintre textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât şi în Occident.
Pentru consultanţa documentarã acordatã la realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale aducem mulţumiri slujitorilor Bisericii Buna Vestire – Sfântul Antonie cel Mare – „Curtea Veche“ – din Bucureşti.
Cu o urare,
Noroc sã deie Dumnezeu
Noroc şi bucurie
La toatã casa de români
Belşug şi veselie!
Echipa Romfilatelia vã colindã din suflet, pe voi, prietenii timbrelor şi vã ureazã Sãrbãtori fericite!
Data Aparitie:2009-11-20
Cu ocazia împlinirii unui secol şi jumãtate de la semnarea, la 12 noiembrie 1859, de cãtre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a Înaltului Ordin de Zi nr. 83 de înfiinţare a Statului Major General, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mãrci poştale „Statul Major General al Armatei Române – 150 de ani“.
Dupã Unirea din 1859, domnitorul a luat hotãrârea de a constitui un Corp de Stat Major General al Armatei Principatelor Unite, dependent în atribuţiile sale de ministerele de rãzboi din cele douã principate. Primul şef al Statului Major General a fost colonelul Grigore Gãrdescu. Înaltul Decret nr. 410/1867 a stabilit, ca semn distinctiv pentru ofiţerii din Corpul de Stat Major, „fulgerul de aur aplicat pe gulerul tunicii de micã şi mare ţinutã“.
La 6 aprilie 1877, odatã cu mobilizarea Armatei Române, prin Înaltul Decret nr. 491, a fost înfiinţat Marele Cartier General, cu atribuţii în conducerea operaţiilor militare. Ca urmare a experienţei acumulate în Rãzboiul de Independenţã, s-a creat, prin Legea din 10 iulie 1878, Consiliul Superior al Armatei, în compunerea cãruia se afla şi şeful Statului Major al armatei.
De-a lungul celor 150 de ani de existenţã, Statul Major General a fost structura de conducere care a luat toate deciziile cu impact major asupra organismului militar românesc şi, implicit, asupra politicii de apãrare a ţãrii.
Dupã 1990, Marele Stat Major (devenit, în 1994, Statul Major General) a contribuit la transformarea Armatei României într-o structurã modernã, bine instruitã, echipatã la standardele cerute de NATO, capabilã atât sã asigure securitatea teritorialã, cât şi sã execute misiuni în afara graniţelor ţãrii.
Participarea militarilor Armatei României la misiuni internaţionale de combatere a terorismului, de sprijinire a pãcii sau umanitare, reprezintã o dovadã în plus a profesionalismului lor.
Aceste misiuni, de tip coaliţie sau desfãşurate sub egida NATO, UE şi ONU, sunt expresii ale îndeplinirii angajamentelor pe care România şi le-a asumat ca membru al comunitãţii internaţionale.
Astãzi, Statul Major General asigurã, conform Legii nr. 346 din 21 iulie 2006 (art.12), conducerea, organizarea, planificarea şi operaţionalizarea celor trei categorii de forţe din compunerea Armatei României (Forţele Terestre, Forţele Aeriene şi Forţele Navale), ridicarea gradualã a capacitãţii de luptã şi mobilizarea armatei, conducerea operaţiilor întrunite, antrenarea comandamentelor şi trupelor, pregãtirea de bazã şi de specialitate a personalului militar în activitate şi în rezervã, managementul carierei individuale a personalului militar, planificarea armamentelor, standardizarea în domeniul militar, implementarea sistemului de comandã, control, comunicaţii, computere, informaţii, informaticã, supraveghere, recunoaştere, logisticã şi infrastructurã, desfãşurarea relaţiilor militare internaţionale, asistenţa religioasã în Ministerul Apãrãrii Naţionale, încheierea de înţelegeri tehnice cu armatele altor state, promovarea valorilor specifice culturii militare şi educaţiei civice.
Principalele sãrbãtori militare sunt: Ziua Armatei României – 25 octombrie, Ziua Statului Major General – 12 noiembrie, Ziua Forţelor Terestre – 23 aprilie, sãrbãtoarea ortodoxã a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Ziua Forţelor Aeriene – 20 iulie, sãrbãtoarea ortodoxã a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul şi Ziua Forţelor Navale – 15 august, sãrbãtoarea ortodoxã a Adormirii Maicii Domnului.
Aducem mulţumiri Serviciului Istoric al Armatei Române şi Statului Major General pentru sprijinul documentar acordat la realizarea acestei emisiuni de mãrci poştale.
Data Aparitie:2009-11-12
În urmã cu 35 de ani, prin acordul interguvernamental dintre România şi Ungaria, ţara noastrã devenea prima ţarã exportatoare de gaze naturale din Europa.În acest context, continuând seria proiectelor de promovare a instituţiilor reprezentative şi a programelor de valorificare a bogãţiilor naturale ale României, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mãrci poştale „TRANSGAZ – 35 de ani de tranzit internaţional de gaze naturale în România şi Balcani“.
Istoria extragerii şi exploatãrii gazului natural în ţara noastrã începe în Transilvania, la Sãrmãşel.
Sonda 2 Sãrmãşel (judeţul Mureş) este consideratã prima sondã de gaze naturale de pe teritoriul actual al României; la momentul descoperirii fiind cotatã ca a patra sondã din lume sub aspectul debitului de gaze produs.
La scurt timp dupã descoperirea gazelor naturale, în urma identificãrii avantajelor pe care le prezintã acest nou combustibil, în 1913, se înregistreazã prima producţie de gaz natural din bazinul Transilvaniei (113.000 mc) la Sãrmãşel. Aceasta marcheazã anul de început al consumului de gaz natural din România.
Gazele erau utilizate în şantier la cazanele de abur. Sonda 2 Sãrmãşel a fost racordatã, în anul 1914, la prima conductã de oţel pentru transportul gazului natural din Europa (Sãrmãşel-Turda), alimentând cu gaze naturale lampadarele stradale din oraşul Turda, constituind o altã premierã europeanã.
Creşterea consumului de gaze naturale a dus la depãşirea limitei de utilizare localã, construindu-se astfel conducte cu lungimi mai mari de 100 de km (Botorca – Bucureşti – 295 km), trecându-se de la utilizarea regionalã a acestora, la utilizarea lor pe scarã naţionalã. Tronsonul de conductã (început în anul 1974), amplasat în Dobrogea, regiune din sud-estul României şi având ca punct de intrare localitatea Isaccea, iar ca punct de ieşire localitatea Negru Vodã, a fost proiectat şi realizat în baza unei Convenţii încheiate între guvernele României şi Bulgariei în anul 1970.
În anul 1989 a fost pusã în funcţiune o nouã conductã de tranzit în lungime de cca. 190 km, având diametrul de 1200 mm, iar în anul 2002, o a treia conductã de tranzit având caracteristicile tehnice similare cu cele ale conductei menţionatã anterior.
Prin realizarea acestor noi conducte, capacitatea totalã de tranzit a gazelor naturale pe teritoriul României în direcţia balcanicã a crescut la cca. 28 mld. mc/an.
În cei 35 de ani de exploatare (1974-2009) în România, prin cele trei conducte, au fost tranzitate pe direcţia balcanicã cca. 334.000 mld. mc gaze naturale.
În evoluţia industriei exploatãrii şi transportului gazelor naturale din România, 2000 este anul când ia fiinţã S.N.T.G.N. TRANSGAZ S.A. Mediaş.
În ţara noastrã, dezvoltarea tranzitului internaţional de gaze naturale va fi asiguratã prin participarea S.N.T.G.N. TRANSGAZ S.A. la proiectul Nabucco, traseul conductei urmând a traversa urmãtoarele ţãri: Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria. Conform acestui proiect vor fi transportate cca. 31 mld.mc/an gaze naturale din Orientul Mijlociu şi zona Mãrii Caspice spre Europa Centralã şi de Vest.
Activitatea de tranzit internaţional pe teritoriul României oferã societãţii TRANSGAZ posibilitatea dezvoltãrii unor colaborãri fructuoase cu companii gaziere de prestigiu implicate în aceastã activitate.
Pentru consultanţa documentarã acordatã la realizarea acestei emisiuni filatelice aducem mulţumiri S.N.T.G.N. TRANSGAZ S.A.
Data Aparitie:2009-10-14
Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat rezoluţia privind instituirea Zilei Internaţionale a Nonviolenţei a cãrei datã a fost stabilitã pentru 2 octombrie a fiecãrui an.Pentru a marca desfãşurarea manifestãrilor dedicate acestei zile, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea filatelicã tematicã „Ziua Internaţionalã a Nonviolenţei“.
În promovarea unei atitudini ferme care sã susţinã nonviolenţa între ţãri şi oameni, între confesiunile religioase sau grupãri politice, un rol de frunte l-a avut Mahatma Gandhi, apãrãtor de seamã al religiei şi naţiunii indiene, luptãtor tenace pentru eliminarea la nivel mondial a discriminãrii rasiale şi a violenţei, sub toate formele ei de manifestare.
Cu ocazia Zilei Internaţionale a Nonviolenţei, pe 2 octombrie, ziua de naştere a lui Mahatma Gandhi, în programul manifestãrilor a fost inclus Marşul Mondial pentru Pace şi Nonviolenţã.
Marşul Mondial are ca punct de plecare Noua Zeelandã şi se va încheia, pe 2 ianuarie 2010, în Anzii Argentinieni.
Vor fi strãbãtute trasee ce trec prin teritoriile a peste 90 de ţãri, participanţii la marş fiind prezenţi în peste 100 de oraşe din cele 5 continente. Cei aproximativ 160 000 de km vor fi strãbãtuţi pe uscat, pe apã şi pe calea aerului. Vor fi traversate toate tipurile de climã şi anotimpuri, de la iarna siberianã la vara toridã din zonele tropicale şi deşertice.
Scopul acestui Marş este, pe de o parte, de a denunţa pericolul mondial pe care îl reprezintã escaladarea violenţei şi pentru a face auzit glasul a milioane de oameni care sunt împotriva rãzboiului şi a cursei pentru înarmare, iar pe de altã parte, de a evidenţia multiplele forme de violenţã (economicã, rasialã, religioasã, sexualã) şi pentru a crea o conştiinţã globalã care sã instaureze o pace adevãratã şi o repulsie generalã în faţa oricãrei forme de violenţã.
Marşul va încheia, de fapt, seria manifestãrilor care s-au desfãşurat în întreaga lume în intervalul 2001-2010, declarat Deceniul internaţional pentru o culturã a pãcii şi a nonviolenţei.
Data Aparitie:2009-10-06
Pe 20 septembrie 1459, într-un hrisov al lui Vlad Țepeş se menţioneazã pentru prima oarã existenţa aşezãrii Bucureşti, iar cel mai vechi document care atestã „cetatea de scaun Bucureşti“, dateazã din 14 octombrie 1465 şi îi aparţine lui Radu cel Frumos.Evoluţia ulterioarã a aşezãrii se datoreazã stabilirii reşedinţei domneşti la Bucureşti (1659). Încã din secolul al XV-lea, odatã cu dublarea suprafeţei oraşului, apar cartiere de meşteşugari în zona „Sf. Gheorghe“, „Piaţa Unirii“, „Colţea“ şi a „Uliţei Mari“, strada Lipscani de astãzi.
În anul 1830 se înfiinţeazã „Sfatul Orãşenesc“ şi oraşul este împãrţit în cinci zone (sectoare), iar în 1846 este elaborat de Primãrie, primul Plan de Cadastru al localitãţii.
Din 1862, devenit capitalã a tânãrului stat român, oraşul intrã într-o nouã etapã a dezvoltãrii sale. Dupã 1 decembrie 1918, când Ardealul s-a unit cu România, el devine capitala României Mari.
Emisiunea de mãrci poştale dedicatã împlinirii a 550 de ani de atestare documentarã a oraşului Bucureşti se doreşte a prezenta doar un crâmpei din istoria zbuciumatã, tumultoasã, dar atât de coloratã a oraşului Bucureşti de altãdatã.
Biserica Buna Vestire – Curtea Veche este ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 30 Bani.
Aflatã în incinta fostei Curţi Domneşti, Biserica Buna Vestire este cel mai vechi edificiu al Bucureştiului pãstrat pânã în prezent. A fost construitã la sfârşitul celei de a doua domnii a lui Mircea Ciobanu în jurul anului 1560. Distrusã parţial de un incendiu în 1847, biserica începe a fi reparatã doi ani mai târziu dupã proiectul arhitectului austriac I. Schlatter, aspectul exterior al monumentului luând o înfãţişare neogoticã. Se reface turla, se adaugã un mic pridvor, se demoleazã capelele laterale. Pictura a fost refãcutã în ulei, în 1852, de Mişu Popp şi Constantin Lecca.
Spitalul Colţea este ilustrat pe timbrul cu valoarea nominalã de 80 Bani.
Organizat dupã modelul Ospedale di San Lazzaro e Medicanti din Veneţia, aşezãmântul spitalicesc Colţea a fost primul din Bucureşti, construit de Spãtarul Mihai Cantacuzino la sfârşitul anului 1704. Pânã la sfârşitul secolului al XIX-lea, clãdirea spitalului a avut de suferit din cauza cutremurelor şi a incendiilor, fiind în cele din urmã demolatã. Pe locul ei s-a ridicat noul edificiu dupã planurile arhitectului Schiferle. În curtea spitalului a fost dezvelitã în 1869, statuia ctitorului spitalului şi Bisericii Colţea, Spãtarul Mihai Cantacuzino.
În 1979, Spitalul Colţea a fost declarat monument naţional, aflat sub patronajul UNESCO.
Clãdirea Palatului Suţu, actualmente Muzeul de Istorie şi Artã al Municipiului Bucureşti este ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 3,00 Lei.
Între anii 1833-1834, doi arhitecţi vienezi, Johan Veit si Conrad Schwinck, au ridicat pentru marele postelnic Costache Suţu, palatul care-i poartã numele. Construit în stil neogotic, în exterior, clãdirea are patru mici turnuri, amplasate câte douã, la nord şi la sud. Cel care a ales sã utilizeze, în interior, ornamente în stil neoclasic, a fost sculptorul Karl Storck. În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea aici aveau loc vestitele serate organizate de soţii Grigore şi Irina Suţu.
Dupã Primul Rãzboi Mondial, clãdirea a adãpostit sediul Primãriei oraşului Bucureşti, al Bãncii Chrissovelony, al Casei de Economii şi Consemnaţiuni, iar dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, al Institutului de Construcţii.
Cu ocazia aniversãrii unui secol de la Unirea Principatelor, în 1959, Palatul Suţu devine, aşa cum era şi firesc, lãcaşul istoriei şi artei secularului oraş.
Prima Școalã Româneascã de Arhitecturã este ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 4,70 Lei.
În 1891, Societatea Arhitecţilor Români constituie o şcoalã particularã de arhitecturã. Dupã o funcţionare neîntreruptã de cinci ani, Școala de Arhitecturã a Societãţii Arhitecţilor Români, prin reforma învãţãmântului iniţiatã de Spiru Haret, devine Școala Naţionalã de Arhitecturã, secţie a Școlii de Belle Arte.
Dupã numai şapte ani, în 1904, este scoasã de sub tutela Școlii de Belle Arte şi este denumitã Școala Superioarã de Arhitecturã, instituţie independentã de învãţãmânt superior al cãrei prim director va fi Ermil Pangrati. Dupã o serie de modificãri legislative şi organizatorice, începând cu 1952, noua denumire va fi Universitatea de Arhitecturã şi Urbanism „Ion Mincu“, întemeietorul şcolii româneşti de arhitecturã.
Clãdirea veche a fost proiectatã de Grigore Cerchez şi Iorgu Ciortan şi construitã, între 1912-1915, de Simion Vasilescu, iar între 1920-1927 de Constantin şi Nicolae Dobrescu.
Catedrala Patriarhalã din Bucureşti este ilustratã pe coliţa emisiunii de mãrci poştale, cu valoarea nominalã de 8,10 Lei.
Catedrala Patriarhalã alãturi de Palatul Patriarhal şi Palatul Patriarhiei Române formeazã un ansamblu reprezentativ al Capitalei României.
Clãdirea Catedralei este ridicatã pe locul fostei mânãstiri construitã în 1656 de cãtre voievodul Constantin Șerban Basarab (1654-1658). A fost pictatã pentru prima oarã în 1665, în timpul domniei lui Radu Leon care, prin hrisovul din luna iunie a anului 1668, a hotãrât ca mânãstirea sã devinã reşedinţã mitropolitanã. În 1688, Mitropolitul Varlaam a tipãrit aici, în întregime în limba românã, Biblia de la Bucureşti.
În interior se gãsesc, într-o raclã de argint bogat ornamentatã, moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, aduse la 1774.
Clopotniţa, terminatã în 1698, a fost ridicatã de voievodul Constantin Brâncoveanu.
De-a lungul vremii, au avut loc restaurãri, extinderi şi transformãri, ultima finalizându-se în anul 2008.
Pentru consultanţa documentarã acordatã la realizarea acestei emisiuni filatelice aducem mulţumiri Primãriei Municipiului Bucureşti, Patriarhiei Române, Muzeului de Istorie şi Artã al Municipiului Bucureşti, Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Metropolitane Bucureşti şi Bibliotecii „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.
Data Aparitie:2009-09-18
În zona sud-esticã a Europei Centrale, cu arcul munţilor Carpaţi în mijloc, mãrginitã de Dunãre şi Marea Neagrã, se aflã, de peste douã mii de ani, un popor cu o istorie bogatã, dar tumultoasã – poporul român şi o ţarã formatã statornic pe vechea vatrã a Daciei, purtând de un secol şi jumãtate numele de România.O ţarã în care descoperi cele mai bogate şi vechi dovezi de culturã autenticã, spiritualitate, tradiţii şi continuitate din Europa. O ţarã cu soiuri vechi de viţã de vie precum Crâmpoşia, Braghina, Gordanul.
România, locul unde te poţi întâlni cu Sfinxul din Bucegi, vechi cât timpul, îţi oferã prilejul de a cutreiera una dintre cele mai mari şi frumoase rezervaţii naturale din Europa, Parcul Naţional Retezat sau te îmbie la o plimbare prin cea mai mare deltã a continentului, mirifica Deltã a Dunãrii.
România, locul unde Legenda Meşterului Manole – ziditor al Mãnãstirii Curtea de Argeş te trimite înainte, în timp, la Coloana Infinitului zãmislitã de Brâncuşi.
Și câţi, oare ştiu, atunci când îşi aştern gândurile pe o coalã de hârtie cã inventatorul stiloului este un român, Petrache Poenaru?
România, o ţarã cu sufletul cuprins în Doina lui Eminescu, şoptitã pe acordurile Rapsodiei Române, compusã de George Enescu şi pictatã în tablouri de Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu sau Nicolae Tonitza, rãmâne o vatrã de neasemuit.
România este ţara vestitelor Biserici din lemn din Maramureş şi a unicului Cimitir vesel din lume, cel de la Sãpânţa, dar şi ţara numeroaselor monumente istorice a cãror unicitate uimeşte orice vizitator.
Creaţia popularã româneascã este cunoscutã pe toate continentele lumii, prin varietatea şi singularitatea, în acelaşi timp, a ceramicii populare sau a scoarţelor româneşti.
Când spui Dimitrie Cantemir, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Iorga sau Eugen Ionescu, te gândeşti la România, aşa cum te mândreşti cu ea când vorbeşti de primul zbor cu decolare autonomã din lume al lui Traian Vuia sau de primul avion cu reacţie din lume ori de „efectul Coandã“.
România, prin dragoste şi suferinţã, dãinuie de milenii, ca un miracol, în acest spaţiu mioritic, aparţinând dintotdeauna strãvechii Europe.
Romfilatelia se strãduieşte ca în fiecare emisiune de mãrci poştale – cum este şi cea de faţã – sã adauge câte o picãturã din acest izvor, nesecat şi încã nedescoperit în totalitate, al spiritualitãţii şi culturii româneşti.
Cele opt mãrci poştale ale emisiunii, fiecare cu valoarea nominalã de 3,00 Lei, ilustreazã bogãţii unice şi autentice cu care România este cunoscutã în toatã lumea.
Delta Dunãrii, unica deltã din lume declaratã rezervaţie a biosferei, este socotitã şi una dintre cele mai mari zone umede din lume, ca habitat al pãsãrilor de apã, unde pelicanul – simbol al Deltei Dunãrii – trãieşte aici în cea mai mare colonie din Europa.
Tãrâm magic al apelor, Delta Dunãrii este consideratã a fi una dintre cele mai fascinante zone naturale din întreaga lume.
Cea mai importantã rezervaţie naturalã montanã din ţara noastrã, rezervaţie a biosferei, Parcul Naţional Retezat se adaugã diversitãţii bogãţiilor naturale inestimabile ale României.
Locuri încã neatinse de om, piscuri înalte, lacuri, flori, gheţari, peşteri, animale în sãlbãticie, pãduri întinse – toate se adunã într-un monument unic al naturii: Parcul Naţional Retezat.
George Enescu (1881-1955), muzician complex, a reuşit sã dãruiascã muzicii universale toate sentimentele sale, gândurile, în aşa fel încât totul, mereu, s-a contopit cu ecoul sufletului sãu.
Bucureşti, Viena, Paris, New York, Londra, Berlin, Chicago, Boston, Cincinatti, Philadelphia, Strasbourg – se înscriu între marile oraşe muzicale ale lumii în care a rãsunat muzica enescianã.
Partituri, suite, simfonii, cvartete, rapsodii, lieduri şi o operã – toate sunt creaţii ale marelui compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor, George Enescu- vioara nepieritoare a României.
Dimitrie Cantemir (1673-1723) a fost o personalitate remarcabilã a culturii europene a începutului de secol XVIII.
Domn al Moldovei, istoric, filosof, geograf, muzicolog, orientalist, teolog, cartograf şi prozator, poliglot, Dimitrie Cantemir, prin lucrãrile sale, s-a impus ca un erudit şi enciclopedist de talie mondialã.
Dimitrie Cantemir, personalitate cu preocupãri enciclopedice, primul român membru al Academiei de la Berlin (1714) – la cererea acestei Academii a scris „Descriptio Moldaviae“- prima lucrare de politicã, de geografie, etnografie şi folclor.
„Principe Serenism“ al Rusiei şi sfetnic de tainã al Țarului Petru I, Dimitrie Cantemir, prin vasta sa operã, este socotit a fi un ilustru savant al Renaşterii.
Pe unul din timbre este ilustrat un vechi soi de viţã de vie românesc, Crâmpoşia, ştiut fiind faptul cã în România, viticultura are o vechime de peste douã mii de ani.
„Patria cea veche a geto-dacilor, Tracia, era o regiune viticolã, cauzã pentru care era consideratã ca locul de naştere al zeului vinului, Dionysos“, spunea marele istoric A.D. Xenopol.
Dupã cum se ştie, la începutul secolului I î.Hr. viticultura luase o asemenea amploare, odatã cu crearea primului stat dac centralizat şi independent, încât regele Burebista a întreprins unele acţiuni de limitare a culturilor de viţã de vie. Pe teritoriul ţãrii noastre, viticultura a fost favorizatã atât de climã cât şi de condiţiile solului şi îndeosebi de radiaţia solarã în acele arii denumite popular „podgorii“.
Soiul de vin Crâmpoşia, foarte vechi, este întâlnit în cunoscuta podgorie Drãgãşani. Vinul este alb, sec, echilibrat, plin de prospeţime şi poate concura cu orice alt vin din lume.
Vatrã de culturã şi civilizaţie, Maramureşul şi-a dãltuit în lemn istoria prin arta popularã maramureşeanã.
Maramureşul este locul unde tradiţiile, portul şi arta popularã se pãstreazã cel mai bine din România. Ca-ntr-o întoarcere în timp, Maramureşul este un imens muzeu în aer liber.
Bisericile de lemn – adevãrate capodopere de artã popularã – se întâlnesc aproape în fiecare sat, iar poarta maramureşanã, acest „arc de triumf“ din lemn, se întâlneşte la fiecare casã.
Tradiţia ceramicii dãinuie din timpul dacilor şi nu s-a schimbat prea mult din punct de vedere al tehnicii, ornamentãrii şi al formelor (Sãcel, Lãpuş, Baia Sprie, Valea Izei).
Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, edificiu unic în arhitectura româneascã, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, a fãcut parte, iniţial, dintr-un ansamblu mânãstiresc (din care s-a mai pãstrat doar sala goticã, azi muzeu de artã medievalã). Biserica Sfinţii Trei Ierarhi a stârnit admiraţia tuturor încã de la inaugurarea ei, în 1639. Motivele care ornamenteazã faţada sunt de influenţã armeano-georgianã. Ferestrele sunt decorate cu chenare cu cornişe şi baldachine. Elementele decorative din exterior, de o bogãţie neasemuitã, oferã impresia unei adevãrate broderii din piatrã.
Biserica Sfinţii Trei Ierarhi adãposteşte mormintele lui Vasile Lupu, al voievodului şi cãrturarului Dimitrie Cantemir, precum şi osemintele domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Biserica Neagrã din Braşov a fost construitã în jurul anului 1380 şi cunoscutã cu numele de Biserica Sfânta Maria.
Clãdirea a fost parţial distrusã în timpul marelui incendiu din 1689 în urma cãruia a primit numele actual. Biserica Neagrã este cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul Europei, mãsurând 89 de metri lungime şi 38 de metri lãţime. Biserica Neagrã este celebrã nu doar prin dimensiunile sale, dar şi prin faptul cã în clopotniţã se aflã cel mai mare clopot din spaţiul românesc, un clopot din bronz care cântãreşte 6 tone. Totodatã Biserica Neagrã deţine şi marea sa orgã cu circa 400 de tuburi, aceasta fiind una din cele mai mari din Europa de Sud-Est. Colecţia de covoare orientale a Bisericii Negre este cea mai bogatã de acest tip din România. Foarte aproape de Biserica Neagrã se aflã statuia umanistului Johannes Honterus (1498-1549), opera sculptorului berlinez H. Magnussen (1898).
Pentru consultanţa documentarã acordatã la realizarea acestei emisiuni filatelice aducem mulţumiri Administraţiilor Parcului Naţional Retezat (foto: Cristina Lazaroni) şi Rezervaţiei Biosferei Delta Dunãrii (foto:Daniel Petrescu), conducerilor Muzeului „George Enescu“ şi Bibliotecii Academiei Române (dl. Emanuel Bãdescu), Parohiei Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi“, Parohiei Evanghelice „Biserica Neagrã“ (foto: Peter Simon) şi VISARTA.
Data Aparitie:2009-09-16
Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mãrci poştale „Faunã Protejatã din România“.Încãlzirea globalã, intervenţia omului asupra naturii, distrugerea habitatului animalelor datoritã progresului omenirii şi a dezvoltãrii zonelor de construcţii, precum şi vânãtoarea excesivã, au fãcut ca de-a lungul ultimului secol sã disparã zeci de specii de animale.
România, din punct de vedere biogeografic, are în cuprinsul ei cele trei segmente geografice: câmpie, deal şi munte. Datoritã poziţiei sale la jumãtatea distanţei dintre Polul Nord şi Ecuator, România este o ţarã cu o diversitate biologicã ridicatã, exprimatã atât la nivel de ecosisteme, cât şi la nivel de specii, oferind condiţiile necesare conservãrii diversitãţii biologice specifice (pedoclimatice şi hidrologice). Astfel, pe teritoriul ţãrii noastre se diferenţiazã circa 52 ecoregiuni cu o varietate de ecosisteme terestre, acvatice, specifice zonelor de coastã şi ale litoralului Mãrii Negre, zonelor de stepã, silvostepã, deal, munte, lacurilor, cursurilor de apã şi luncilor acestora, zonelor secetoase sau a celor umede, inclusiv celor specifice Deltei Dunãrii.
Tematica Faunã se aflã în topul preferinţelor colecţionarilor de mãrci poştale şi aceastã nouã emisiune va completa colecţiile lor cu imaginile a şase specii de animale protejate, unele dintre ele dispãrute sau pe cale de dispariţie: Acvila de munte, Râsul, Cerbul, Morunul, Țestoasa dobrogeanã şi Dropia.
Acvila de munte (Aquila chrysaëtos), ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 0,30 Lei, este o pasãre foarte agerã şi una dintre cele mai puternice pãsãri de pradã. Anvergura aripilor poate atinge 2 m lungime. Are un penaj cafeniu cu irizaţii aurii; la baza cozii are însã şi câteva pene albe. Vâneazã şoareci, iepuri, prepeliţe, cocoşi de munte sau chiar şi iezii de caprã neagrã şi de alte capre sãlbatice.
Râsul (Lynx lynx), ilustrat pe timbrul cu valoarea nominalã de 0,50 Lei, este denumit şi pantera Carpaţilor. Aria sa de rãspândire se întinde din Alpi, Tatra, Carpaţi, Peninsula Balcanicã şi Caucaz, apoi în Himalaia, pânã în Insula Sahalin, nordul Indiei şi în Asia Micã. Ca urmare a vânãtorii excesive, practicate în secolele XIX şi XX, exemplarele sunt foarte rare în afara Carpaţilor şi a Subcarpaţilor. Este un animal carnivor, agil, care vâneazã în amurg, deplasându-se neauzit, fiind foarte greu de observat, poate şi datoritã blãnii sale care îi conferã un camuflaj deosebit. Salturile sale sunt de aproape 6 metri. Are auzul şi mirosul foarte dezvoltate, iar vãzul este deosebit de bun. Un lucru mai puţin cunoscut este faptul cã râsul poate fi domesticit, manifestând o fidelitate de câine faţã de cel ce l-a crescut.
Cerbul (Cervus elaphus), ilustrat pe timbrul cu valoarea nominalã de 0,60 Lei este un mamifer ierbivor din aceeaşi familie (Cervidae) cu renul şi elanul. Caracteristicile sale sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi. Greutatea cerbului atinge între 180 şi 300 de kg. La începutul fiecãrei primãveri, masculii îşi pierd coarnele. De regulã, un cerb trãieşte în jur de 18-20 de ani. Îl întâlnim în pãduri întinse, în poieni, în luminişuri cu izvoare.
Morunul (Huso huso), ilustrat pe timbrul cu valoarea nominalã de 1,40 Lei, este cel mai mare dintre sturioni şi cel mai valoros peşte al apelor româneşti. Unele exemplare ajung chiar şi la 1500 kg şi 9 metri lungime. Are corpul ca un trunchi gros, alungit spre cap şi coadã. Capul este mic în raport cu corpul, iar botul este scurt şi moale. Culoarea corpului este în general cenuşie, iar cea a abdomenului este albã. Trãieşte chiar şi pânã la 75 de ani. Icrele de morun sunt mai mari decât ale celorlalţi sturioni, iar o femelã poate depune pânã la 8 milioane de icre.
Țestoasa dobrogeanã (Testudo graeca ibera), ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 3,00 Lei, are o lungime cuprinsã între 16 şi 28 cm. Carapacea este gãlbuie, uşor întunecatã, uniform cafenie sau chiar mãslinie. O întâlnim pe terenuri uscate, cu tufişuri bogate; preferã cãldura. Se hrãneşte cu ierburi, frunze suculente, rãdãcini tinere. În perioada mai – iunie, femela depune în nisip, în jur de 4-12 ouã sferice, albe, care au nevoie de o incubaţie de 70-80 de zile. Țestoasa dobrogeanã trãieşte în jur de 90-125 de ani.
Dropia (Otis tarda), ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 6,00 Lei, este o pasãre ocrotitã prin lege. Dropia este pe cale de dispariţie în România. Are o greutate în jur de 15 kg (masculul) şi 3-4 kg (femela) şi un metru înãlţime. Este o foarte bunã alergãtoare, trãind în stepe, câmpii întinse. Are un penaj cafeniu roşcat pe spate, cu pete şi linii negre. Coada este formatã din 20 de pene, iar ciocul este scurt, drept şi puternic. Se hrãneşte cu seminţe, lãstari, râme, melci şi insecte.
Aducem mulţumiri conducerii Muzeului Naţional de Istorie Naturalã „GRIGORE ANTIPA“ pentru consultanţa documentarã acordatã la realizarea acestei emisiuni filatelice.
Data Aparitie:2009-08-28
