A doua jumătate a secolului al XIX-lea a constituit pentru ţara noastră perioada adaptării la normele modernismului european în toate domeniile, începând de la reforma administrativă, la cea economico-politică şi culturală, dar şi religioasă.
Reformele începute de domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi continuate de Regele Carol I au făcut ca, la cumpăna secolelor XIX şi XX, Regatul României să devină un stat modern, bazat pe principii europene.
Unirea Ţării Româneşti cu Moldova în data de 24 ianuarie 1859, proclamarea Independenţei de stat la 9 mai 1877 şi proclamarea Regatului României în 1881 au constituit premizele pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe aparţinând tânărului stat român.
Paşi importanţi pentru aceasta au fost făcuţi în 1864, prin Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, în 1866, prin adoptarea Constituţiei şi elaborarea în 1872 a Legii organice pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române.
Solicitată în repetate rânduri, primirea autocefaliei s-a realizat în ziua de 25 aprilie 1885 prin emiterea, la Constantinopol, a Tomosului sinodal de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, semnat de Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea (1884-1886) împreună cu ceilalţi mitropoliţi.
Prin dobândirea acestui statut, Biserica Ortodoxă Română obţinea în întregime dreptul la autoconducere, independenţă administrativ-jurisdicţională faţă de oricare alte Biserici Ortodoxe autocefale, rămânând egală în drepturi şi în interdependenţă din punct de vedere dogmatic, canonic şi liturgic.
După Primul Război Mondial, România şi-a recuperat provinciile sale istorice (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) aflate până atunci sub stăpâniri străine, formând astfel România Mare (1 Decembrie 1918). În mod spontan şi firesc, ortodocşii români din respectivele provincii s-au unit cu Biserica Ortodoxă Română, reuşindu-se pentru prima oară în istorie unificarea Ortodoxiei româneşti. Prin acest proces de unificare, prestigiul Bisericii Ortodoxe Române a crescut foarte mult în sânul Ortodoxiei şi în relaţiile ei cu celelalte Biserici creştine din lume.
Ca o consecinţă firească a acestei evoluţii a apărut şi ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, ce a găsit imediat o largă susţinere în întreaga societate românească. Astfel, în 7 decembrie 1924, Nicolae Iorga publica un articol intitulat Necesitatea înfiinţării patriarhatului în care argumenta istoric dreptul Bisericii noastre de a fi înălţată la rang de Patriarhie. Pentru a da glas acestei iniţiative, în ultimele zile ale anului 1924, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Pimen Georgescu (1909-1934), a făcut oficial propunerea ca Mitropolia Ungro-Vlahiei (Munteniei) cu scaunul Mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungro-Vlahiei ca primat al României, care de drept e şi preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române cu reşedinţa la Bucureşti. Alături de mitropolitul Pimen, această propunere a mai fost semnată şi de: Nectarie, mitropolitul Bucovinei, Gurie, arhiepiscopul Basarabiei, Lucian, episcopul Romanului, Roman, episcopul Oradiei Mari, Nicolae, episcopul Clujului, şi Ilarie, episcopul Constanţei.
Această propunere a fost înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a fi analizată în cadrul sesiunii sale de toamnă din anul 1924. Prorogată pentru data de 4 decembrie 1924, această sesiune şi-a reluat lucrările abia la 4 februarie 1925. La această şedinţă istorică a Sfântului Sinod a fost invitat şi Ministrul Cultelor, Alexandru Lepădatu, care, în numele Guvernului României, a dat citire unui memorabil expozeu. După această adevărată pledoarie a ministrului cultelor, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului (1921-1938) a dat citire Actului de înfiinţare a Patriarhatului românesc, ce sintetiza toate elementele necesare ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. La sfârşitul acestei şedinţe din ziua de 4 februarie 1925, ca urmare a expunerilor de motive şi a dezbaterilor din plen, Sfântul Sinod în unanimitate şi cu însufleţire a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Române. În aceeaşi hotărâre se preciza şi faptul că Înalt preasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Miron Cristea (1918-1939), era ridicat la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
După adoptarea acestei istorice hotărâri, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a ţinut un discurs în care, după ce a afirmat că factorul bisericesc legal şi competent a ridicat Biserica noastră la rangul de Patriarhat, a încercat să traseze un succint program de lucru ce cuprindea patru puncte. Primul era acela de a trimite cât mai mulţi tineri teologi la studii în toate centrele mari de cultură apusene şi răsăritene pentru a contribui la ridicarea prestigiului Bisericii noastre. Cel de-al doilea făcea referire la învăţământul teologic superior românesc, în special la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, ce trebuia reorganizată pentru a putea deveni un Institut de temeinică cultură teologică ortodoxă, nu numai pentru trebuinţele noastre proprii, ci să atragă tineret din toată Ortodoxia. Al treilea punct din program făcea referire la înfiinţarea unei Academii de muzică bisericească. Ultimul punct din program sublinia necesitatea construirii unei măreţe catedrale a mântuirii neamului, ca semn exterior al Patriarhatului.
Ideea construirii unei noi catedrale în Bucureşti, care să reprezinte, deopotrivă, un simbol pentru Capitala ţării şi pentru Biserica majorităţii covârşitoare a românilor, nu era o noutate, deoarece ideea fusese lansată după cucerirea independenţei de stat a ţării, în 1878, şi reluată după dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în 1885, şi cu mai multă insistenţă după Marea Unire din 1918, de primul patriarh Miron Cristea.
Ani de-a rândul, problemele demarării construirii catedralei au fost condiţionate nemijlocit de locul amplasării, precum şi de costurile foarte mari aferente realizării edificiului.
După încheierea Primului Război Mondial şi reîntregirea ţării din 1918, s-au reluat discuţiile privitoare la amplasarea şi construcţia viitoarei catedrale. Variantele şi soluţiile discutate n-au avut nicio finalitate, datorită crizei economice de la sfârşitul deceniului trei al secolului XX, declanşării celui de-al Doilea Război Mondial şi ai celor 45 de ani de comunism.
Astfel, Biserica Ortodoxă Română, deşi recunoscută ca autocefală din anul 1885 şi ridicată la rangul de Patriarhie în anul 1925, nu are nici până astăzi o catedrală patriarhală, cum au toate celelalte Biserici Ortodoxe surori, ca simbol al unităţii şi autorităţii sale bisericeşti, dar şi ca expresie a prestigiului de care ea se bucură în Ortodoxie şi în lumea creştină.
Ca urmare a analizării mai multor variante de amplasament, s-a decis, în anul 2011, începerea lucrărilor la construcţia Catedralei Mântuirii Neamului, pe terenul aflat pe dealul Arsenalului din Bucureşti, unul din locurile propuse încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Conceptul noului ansamblu al Catedralei Mântuirii Neamului are o dublă semnificaţie: prima se referă la conformarea în plan a ansamblului, reprezentând caracterul liturgic-misionar, iar cea de-a doua este dată fără îndoială de componenta dominantă a întregului: o catedrală a Neamului Românesc.
Catedrala Mântuirii Neamului se va întinde pe 38.000 de m2, va avea 120 m lungime, 70 m lăţime şi 120 m înălţime, iar în interior, vor putea asista în cadrul slujbelor aproximativ 5000 de credincioşi.
Catedrala Mântuirii Neamului va avea două hramuri: Înălţarea Domnului (Ziua Eroilor) şi Sfântul Apostol Andrei (Ocrotitorul României).
Odată cu înălţarea acestui monument, simbol al Ortodoxiei din România, visul de peste un veac al românilor, de a avea o mare Catedrală închinată celor ce şi-au dat viaţa pentru acest neam şi celui care a creştinat poporul român în urmă cu două mii de ani, va fi dus la îndeplinire.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel subliniază scopul şi mesajul, din punct de vedere spiritual, al unui lăcaş de cult, precizând că: ,,în termeni teologici, o numim mistagogia spaţiului sacru, ce se transmite ca taină, ca mister al credinţei edificiului. Atât arhitectura, cât şi pictura bisericilor ortodoxe sunt cuvânt zidit în simbol, iar simbolul este un cuvânt permanent, o transmitere permanentă a mesajului Evangheliei. De aceea, noi dorim să nu fie construit ceva fără semnificaţie simbolică. Noi nu opunem spiritul şi materia, ci facem din materie o epifanie a spiritului.
În fiecare an, pe 15 iulie se aniversează Ziua Mărcii Poştale Româneşti, ocazie cu care, anul acesta, Romfilatelia abordează tematica 130 de ani de la Recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Timbrul şi coliţa dantelată ale emisiunii reproduc imaginile proiectului Catedralei Mântuirii Neamului, Tomosul de recunoaştere a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885), alături de elemente de identitate şi simbolistică tematică (emblema Patriarhiei Române, Crucea Patriarhală).
Aducem mulţumirile noastre Preafericirii Sale Părintele Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Patriarhiei Române pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poştale.
Data de aparitie: 2015-07-14
