Timbrele poștale m-au fascinat încă din copilărie. Îmi plăceau forma lor, marginile lor zimțuite, culorile și compoziția lor grafică, deși pe vremea aceea se rezuma mai ales la efigia suveranului (regii Ferdinand I, Mihai I și Carol II) potrivit modelului creat de Henry Corbould, care a gravat în prima jumătate a secolului XIX primul timbru cu chipul reginei Victoria. La început sora mea și cu mine le consideram mici ornamente care se lipeau pe plicuri și cărțile poștale din politețe sau pentru a face plăcere destinatarului.
Mi-aduc aminte că am fost foarte dezamăgit când am aflat că erau doar niște markeri contabili, mărturii ale faptului că s-a achitat taxa de transport.  Bunicul nostru ne povestea că ideea folosirii de timbre a apărut discret în Anglia prin 1680 (cam pe vremea domniei lui Șerban Cantacuzino, cu vreo trei ani înainte de al doilea mare asediu al Vienei), datorită negustorilor londonezi William Dockwra și Robert Murray, care se pare că s-au inspirat din ideile francezului Jacques Renouard de Villayer.
Tot  bunicul nostru ne spunea că primul timbru propriu-zis a apărut la Londra în 1840 (cu doar nouă ani înainte să se nască el). E vorba de vestitul „One Penny Black” scos de „Postmasterul Angliei”, Sir Rowland Hill. Atunci a fost introdus sistemul prin care transportul era plătit dinainte (prin cumpărarea timbrului) de trimițător, potrivit unui program de prepaid propus cu aproape zece ani înainte de slovenul Lovrenc Košir.
Am fost foarte surprinși să aflăm de la tatăl nostru că după părerea lui succesul timbrelor a fost datorat dezvoltării explozive a căilor ferate începând tot cu anul 1840. Până atunci corespondența și coletele poștale erau transportate de stat sau de companii private (ca celebra companie Turn und Taxis), care utilizau diligențele sau curierii speciali ce foloseau tracțiunea cabalină și ale căror servicii erau plătite de destinatari. Din această cauză, în mintea mea timbrele au fost totdeauna asociate cu trenurile și mai ales cu locomotivele.
Am fost nedumerit, dar și amuzat că primul timbru românesc emis la Iași, în timpul căimăcămiei lui N. Vogoride (1858), s-a numit „Cap de Bour”, căci din lecturile mele știam că în stema Moldovei se afla un cap de zimbru. De ce s-a  făcut această schimbare de specie contraproductivă din toate punctele de vedere?
Tata mi-a atras atenția că emisiunea acestui timbru a fost un act de curaj deoarece la acea dată Principatele Române făceau parte din Imperiul Otoman care interzicea baterea de monede și alte manifestări de autonomie. De altfel, timbrul a și fost retras după câteva luni. Mi-a rămas în minte că istoria poștei române a început cu un gest politic simbolic foarte riscant. Nu știu prin ce minune, tot în 1858, în timpul căimăcămiei lui Ioan A. Cantacuzène, Vasile Sturdza et Anastasie Panu, a fost pusă în circulație o altă ediție de timbre tot „Cap de Bour” care a circulat până în 1862, după Unirea din timpul lui Cuza.  Mai târziu am aflat și de rolul lui Cuza - ajutat de controversatul Cezar Liebrec, directorul general al poștelor și telegrafelor - în istoria începuturilor emisiunilor de timbre poștale românești.
Un alt aspect care m-a impresionat în adolescență e că aceste timbre au început foarte curând să fie colecționate și catalogate, ceea ce este neobișnuit pentru un instrument contabil. Mi s-a povestit că la început timbrele se foloseau ca obiectele de decorare ludică a paravanelor, abajururilor, pachetelor cu cadouri sau cu bomboane, ușilor etc. Apoi - deoarece mulți oameni au instinct de colecționari – timbrele au fost colecționate așa cum oamenii colecționează orice, de la cutii de chibrituri la clopote, de la bastoane la cești, opere de artă sau cărți rare etc. Așa au apărut primele cataloage (prin 1862) și apoi și primele reviste de specialitate și primii mari colecționari. Așa s-au ivit chiar din 1869 primele timbre false care nu au fost realizate pentru a fi folosite în sistemul poștal, ci pentru valoarea lor ca piese de colecție. Ce m-a uimit însă a fost că pentru colecționarii de timbre interesul pentru valoarea artistică sau cea istorică s-a șters aproape complet și valoarea timbrelor a fost proporțională cu raritatea lor, ceea ce curând s-a văzut că nu depinde numai de mărimea emisiunilor. A apărut ceva paradoxal, care este unic în universul colecționarilor   și care m-a șocat la vremea aceea, anume valoarea timbrelor era de multe ori conferită de erorile de confecționare. Filateliștii nu sunt decât puțin interesați de valoarea artistică, ci mai degrabă de aspectele tehnologice pozitive, dar mai ales de cele negative, care le conferă uneori o raritate prețioasă, uneori de milioane de dolari. Chiar și falsurile au valorile lor. Filateliștii sunt adevărați detectivi, vânători de erori și falsuri. De asemenea, mulți dintre ei sunt adevărați investitori și chiar jucători pe piața timbrelor. Ceea ce m-a impresionat era că multe capete încoronate și-au constituit colecții de timbre rămase vestite, ca cele ale țarului Nicolae II, regelui Ferdinand al Bulgariei, regelui Carol II al României, regelui George V al Angliei și regelui Faruk al Egiptului. Mai târziu, am aflat că primul filatelist a fost un zoolog englez, John Edward Gray, care a început prin a cumpăra cinci exemplare din prima emisiune de timbre (Penny Black). Și în România au fost colecționari de seamă. După câte îmi amintesc primul colecționar ar fi fost un domn Butculescu. Am avut un bun prieten, Paul Laptev care a avut o colecție impresionantă pe care urmașii săi au vândut-o la Londra pe o sumă respectabilă. Am început și eu
să-mi fac o colecție. Aceasta fiind la Stolnici, când activiștii comuniști au jefuit conacul (în 1949) și colecția mea a dispărut. De atunci strâng timbre nesistematic și pe criteriile riguroase ale filateliei, ci în funcție de aspectul și conținutul lor imagistic.
Ne-am distrat mult când bunicul ne-a povestit că înainte de denumirea de filatelie (dată de Georges Herpin prin 1864), preocuparea și colecționarea de timbre era numită când timbromanie, când timbrofilie sau chiar timbrologie, ceea ce s-a uitat.
Cu timbrele s-a întâmplat însă ceva neașteptat datorită celor care le-au creat în decursul timpurilor. Este pentru mine aspectul cel mai interesant și care a apărut ca ceva colateral. Timbrele au făcut un salt impresionant din domeniul birocrației, cel al tehnologiei și al speculației financiare în cel al culturii.
Creatorii de timbre au fost preocupați în primul rând de aspectul artistic. Calitatea imaginilor, paleta de culori, frumusețea compoziției grafice au devenit  din ce în ce mai rafinate. Cred că timbrele ar trebui din acest punct de vedere să ocupe un loc mai important în istoria artelor plastice, a gravurii policrome și a fotografiei artistice. Un timbru reușit este după mine o creație artistică.  Aceasta se întâmplă cu toate timbrele emise în ultima vreme de Romfilatelia.
După aceea, cei responsabili de emisiile de timbre au fost preocupați de temele conținutului imagistic. S-a renunțat la monopolul capetelor șefilor de state și s-a lărgit considerabil evantaiul subiectelor editate. E drept că în unele state totalitare timbrul a fost folosit ca instrument de propagandă politică și ideologică.
Însă, timbrul a devenit din fericire un instrument de difuzare a culturii, a culturii adevărate fără de kitsch-urile și ororile pe care le difuzează mass-media. Actuala echipă, condusă de doamna Cristina Popescu, a reușit să facă din timbrele românești nu numai obiecte artistice, dar și purtătoarele unor mesaje culturale interesante și aparținând unor domenii multiple. Astăzi, când cultura  este neglijată (vezi printre altele programele școlare sau cele ale televiziunilor) și batjocorită, Romfilatelia continuă cu competență și dăruire să încerce, prin timbre, să readucă pe scena publică subiecte din cultura românească și cea universală. Am admirat alegerea subiectelor, nu numai tratarea lor. Ceea ce îmi face o deosebită plăcere este că în vremurile noastre de secularizare, doamna Popescu și colaboratorii ei nu se sfiesc să emită timbre care se referă la spiritualitatea noastră, care este de multe ori neglijată, când nu este respinsă.  Grație acestor programe editoriale, Romfilatelia a devenit o instituție de cultură, iar timbrul un vehicul al culturii și spiritualității noastre.
Trebuie să mărturisesc că niciodată nu am fost un filatelist ad literam. Nu am vânat piese rare și scumpe, erori de execuție sau alte variabile. Am căutat timbre frumoase și timbre care transmit un mesaj cultural. De aceea, nu mă consider filatelist, ci iubitor de timbre și admirator al celor care le creează.