Vă invităm la o incursiune în necunoscuta lume a ciocănitorilor! Credem că le cunoaştem, dar oare aşa este? Câţi dintre noi nu au auzit în copilărie de ciocănitorile, „doctori ai pădurii”?
Familia ciocănitorilor este veche şi răspândită pe aproape toată suprafaţa planetei cu excepţia Australiei, Noii Guinee, Noii Zeelande, Madagascarului şi Antarcticii.
Duşmanii lor naturali sunt în special jderii şi veveriţele, care le fură ouăle şi puii, dar şi pasările răpitoare.
Spre deosebire de alte grupuri şi familii de păsări, modul specificde procurare a hranei al Picidelor a dus la o adaptare caracteristică a organismului acestora. După cum le spune şi numele, ciocănitorile îşi obţin hrana prin ciocănirea, cioplirea şi scobirea scoarţei trunchiurilor de copaci, mai ales a celor atinşi de putregai, pentru a extrage şi a se hrăni cu larve şi insecte.
Când o ciocănitoare se află în plină acţiune, ciocul ei loveşte copacul cu o viteză de 6-7 m/s, ceea ce înseamnă aproximativ 20 km/h, fiind capabilă să bată în copac de 20 de ori pe secundă. Oprirea se face practic instantaneu, într-o milisecundă, deceleraţia (încetinirea) la impact fiind de 1000 de ori mai puternică decât forţa gravitaţiei.
Cercetătorii au încercat să-şi explice cum suportă capul păsării asemenea şocuri. Ciocănitoarea are un craniu cu o structură specială, îngroşată şi spongioasă, un creier mic, de numai 2-4 grame, ceeace face ca impactul la deceleraţie să se repartizeze pe o suprafaţă craniană proporţional mai mare decât cea a omului. În timpul mişcării, capul, ciocul şi centrul de greutate al creierului ciocănitoarei urmează o traiectorie rectilinie, dar nu paralelă. Totodată, gâtul ei musculos are o anumită rigiditate, care nu permite răsucirea capului în timpul impactului.
Emisiunea filatelică dedicată acestor păsări prezintă, în cadrul celor 4 mărci poştale, specii de ciocănitori întâlnite în avifauna din România: Picoides tridactylus, Dryocopus martius, Picusviridis şi Jynx torquilla.
Picoides tridactylus (Ciocănitoarea de munte) este caracteristică pădurilor bătrâne de conifere, fiind o specie greu de observat. Prezenţa şi abundenţa speciei depinde de cantitatea lemnului putrezit. Consumă predominant insecte, iar în timpul iernii, la înălţimi mai mici, de multe ori poate fi observată adesea hrănindu-se cu seva copacilor.
Dryocopus martius (Ciocănitoarea neagră) este larg răspândită în pădurile de foioase, de amestec şi conifere. Este o specie sedentară şi preferă trunchiurile înalte şi bătrâne ale pădurilor. Se hrăneşte cu insecte şi larvele acestora de sub scoarţa arborilor. Insectele sunt prinse de limba lungă, care este acoperită de o substanţă lipicioasă excretată de glandele salivare. În timpul căutării hranei, ciocănitoarea neagră face găuri mari în trunchiurile putrezite ale arborilor cu ajutorul ciocului său puternic.
Picus viridis (Ghionoaia verde) nu este considerată ca având preferinţe pentru anumite tipuri de habitate forestiere, distribuţia ei fiind limitată în special de abundenţa hranei, fiind un adevărat specialist în acest sens. Preferă porţiuni de pădure mai deschise, livezi cu pomi fructiferi, lizierele pădurilor, pajiştile împădurite. Se hrăneşte în mod exclusiv cu furnici şi larvele acestora, care sunt procurate în mod obişnuit prin distrugerea muşuroaielor.
Jynx torquilla, cunoscută şi sub numele de Capîntortură, Capîntors, Vârtecap sau Sucitoare, poate fi întâlnită în toate zonele împădurite de foioase cu copaci bătrâni, iar în perioada migraţiei poate fi observată şi în parcuri şi grădini. Penajul este atipic pentru ciocănitori, care au un colorit mai exotic. Aspectul şi coloritul brun-cenuşiu-pestriţ fac ca această pasăre să semene şi chiar să fie confundată cu sturzii. Culoarea penajului asigură capîntorturii şi un foarte bun camuflaj, fiind aproape imposibil de observat atunci când stă pe crengi sau pe scoarţa copacilor. Capîntortura este mai puţin îndemânatică în escaladarea copacilor decât celelalte ciocănitori, iar pe pământ se deplasează ţopăind.
Ciocănitorile sunt păsări care trebuie ocrotite, prin modul lor de viaţă, acestea aducând o contribuţie importantă la combaterea dăunătorilor din păduri şi livezi cu pomi fructiferi, fiind pe drept numite „doctorii pădurilor”. În acelaşi timp, acestea ajută indirect multe specii de păsări cântătoare prin cuiburile pe care le scobesc şi le abandonează anual pentru a construi altele noi.
Romfilatelia mulţumeşte Institutului de Biologie al Academiei Române, Parcului Naţional Călimani şi fotografilor Daniel Petrescu, Cristian Mihai, Silviu Matei şi Dan Grigoroaea pentru sprijinul documentar acordat în realizarea acestei emisiuni de mărci poştale.
Data de aparitie: 2016-02-08
